Povestiri din cartierul de est/ Stories from the East End

Don Raffae

2011-12-30T08:48:00.005+01:00

-Sandro...hai sa te invat cum se face o cafea asa cum imi place mie.
Vezi tu....cafea se face....ai sa intelegi tu cum se face sau macar ai sa inveti sa faci o cafea buna. Don Pastore zambi cu buzele sale groase peste cei cativa dinti lipsa pe care ii purta cu mandria unor medalii din tinerete.
Sandro incerca sa nu para dezinteresat, macar avea un loc de munca..."da'on masa de cafea ca iese ea, ce dracu!"
-Alora. Totul incepe de la boabe, tinere, daca boabele sunt de origini sanatoase si cafeaua iese buna. Daca insa soilul este proast..
-Cafeau iese proasta.
-Nu. Cafeaua nu iese deloc . Daca o boaba e de soi rau atunci acea boaba e bine sa stea cu celelalte boabe de teapa sa . Nu am nimic impotriva cafelei proaste, are si ea dreptul sa existe pe la Torino ori Milano dar nu la mine in bar.
Capitu?
-Si. raspunse tanarul cu gura intredeschisa ca pentru a mesteca mai bine vorbele donului.
-Intotdeauna urmeaza prajirea...chiar si cea mai buna boaba nu face decat ceai daca nu este prajita cum trebuie. O prajire buna e locul unde boaba invata sa fie cu adevarat cafea sau sa se rateze cu desavarsire. Daca se crede un soi prea bun sau incearca sa ascunde o anumita necaocere, se arde si atunci e doar amara, fara catifelarea aia care sa-i dea gust bun, sa o faca placuta papilelor mai...fine. Daca insa e lasata prea neprajita...e pacat ca strica de tot intensitatea aromei si e aproape inutila pentru o ceasca buna de cafea aici,la noi, in nord e acceptabila, dar la noi in sud...doar boabele bine prajite, miracomando!
-Si cum prajiti cafeaua?
-Nu ma mai ocup eu de asta...au trecut timpurile alea cand gaseam saci verzi de cafea si ii aduceam , ii prajeam eu si apoi ii preparam. Acum mi se mai aduce cate o punga de boabe deja prajite de la oras, o deschid, si miros...daca imi miroase bine...e cafea bine prajita, daca nu...o dau la ceilalti din sat dar le spun clar ca nu e prajeala buna pentru mine sau o arunc daca e cu adevarat proasta.
-Aha, sa inteleg ca...
-O cafea buna se face numai din boabe bine prajite...imi palce sa ma ocup personal de macinarea cafelei. raspune scurt donul ca nu cumva baiatul sa folosesca vorbe prea verzi in discutie.
-Da.
-Vezi tu...o cafea trebuie macinata doza cu doza. Macini, faci o cafea ca sa verifici daca macinisul e potrivit. Daca e pre fina macinatura, cafeaua va iesii prea arsa de la aparat, la crema del cafe va fi inchisa la culoare cu un nasturel alb, inestetic ca un golan intr-o sala de opera. Cafeaua aia isi face treaba, te trezeste dimineata dar nu-mi place sa beau asa ceva prea des, consider asa ceva o insulta cand e la mine in ceasca.
Daca e prea gunjoasa macinatura...cafeaua iese slaba, crema del cafe va avea o gaura pe centru cestii prin care totul va fi la vedere. O asemenea cafea nu e de incredere, efectul ei se duce taman la greu. Daca o agiti putin, imedeiat crema se dezintegreaza numaidecat. Daca faci o asemenea cafea e mai bine sa dispara ca ne suparam.
Capitu?
Privirea donului transase orice urma de dubiu in mintea baiatului.
-Si don Pastore.
-Ma come sei bravo! Dupa ce ai ajustat macinatura...e timpul pentru dozare. Pui prea multa si e ca si cum machinatura ar fi prea fina, golan la opera. Non mi piace, pui prea putina si spuma se risipeste. Miracomando! Dozarea cafelei pentru rezultatul scontat...se invata in timp dar e bine sa ai o marime , in tine, de la bun inceput.
-Da.
- Apoi presezi cafeaua.. intre 12 si 18 kg de forta, mereu aceeasi presare a cafelei ca toti sa stie ca e o cafea facuta de tine, ce presiune poti sa pui va devenii stilul tau iar oamenii vor cumpara felul tau de a face cafea. La inceput te vei antrena la cantar sa pui exact 16 kg, asa cum faceam eu in tinerete, cand lucram ca barista apoi..vei deveni propria ta presiune, imi va fi pe plac e de bine daca nu...te vei mai antrena cu cantarul.
Sandro deja inghitea in sec, nu ma incerca sa raspunda prin vorbe, stia deja ca substratul de ,sub cream vorbelor sale era ceea ce interesa pe don si se multutmea sa dea din cap aprobator si usor complice.
-Cand fixezi cafeaua in aparat sa fi atent sa fie bine fixata, nu vreau sa explodeze de la presiune atunci cand tragi de manivela. Sunt 15 bari acolo! Nu as vrea sa vina nimeni cu sirene pe aici sa tulbure linistea satului nici macar pomierii, pentru ca orice greseala sau intervenctie se paltese... chiar si la pompieri.
Asezi ceasca si...cafeaua perfecta.
Din aparat un firicel de culaorea miezului de nuca se scurgea in ceasca ridicand o crema ca de catifea deasupra lichidului amarui, hipnotizandul pe baiat cu promisiunea unei vieti ca in filme.
-25 de secunde
-Scusi?
-25 de secunde atat il lasi sa curga pentru un expresso. 25 de secunde si iese o cafea de care nu te vei mai lasa niciodata.
Cand eram eu tanar am avut oanarea de a petrece mult timp cu un om admirabil , don Rafae din San Luca di Calabria, el ma invatat si pe mine care sunt regulile prepararii unuei cafea perfecte. Eu te invat pe tine..daca pricepi...faci cafea buna. Pari baiat istet!
Don Pastore ii aseza respectabil ceasca pe bar, scoase de sub tejghia un pachet de tigari netimbrat si un paharel in care puse rachiu exact cata cafea era in cescuta. Isi prepara si sie-si o cafea, lua o tigara din pachet si cu o privire il lasa pe inteleaga pe Sandro ca si el trebuie sa faca la fel. Inghitira paharelul de grappa apoi, ca intr-un balet ne exersat, tanarul scoase briceta, oferii focul donului, apoi sie-si si inghiti un fum, astepta ca donul sa expire ca sa faci si el aidoma.
Cafeaua era perfecta, catifelata ca un sacou de toamna creat de vreun croitor de inalta moda dar cu caracterul puternic al unui bandit de munte sicilian.
-Ti piace sto' cafe!
-Si.
-Alora sei prezo. Incomincerai doamni.

vanatorul de curve( teaser)

2011-09-07T21:44:00.000+02:00

-Al nuerrte segnior! Al nuerte! Las mehores cicas sono al nuerte. Meta sabor de esclava negra meta venera de selba. Paruse atat de hotarat nene asta incat l-a luat in serios. Acum ar fi putut fi la Rio, beind pulche de Indio si vanand curve scumpe de oras ca orice turist serios. In schimb el s-a dus nuerte unde nu era nimic decat tantari, rau si saracie.

Cine dracu la pus sa il intrebe pe acel biet lautar? Era singurul din bar care vorbea spaniola, poate de asta ori i s-a parut lui privindu-l asa....de pe fundul paharului cu rom ca era mai intelept si umblat la femei.

Tanarul nu aterizase de mult, chiar de prea putin timp ca sa-si dea inca seama ca a ajuns la Rio, bineinteles ca a sarit intr-un nou avion spre Bahia pentru ca un nebun i-a spus ca acolo sunt cele mai bune femei. Dar asta e! riscurile meseriei. Adica a profesiunii de vanator de curve vreau sa zic.

El era un profesionist. Vanase deja pasari de noapte pe jumatate de mapamond, trebuia sa mai inscrie cateva tari din america latina si apoi.....curvele de statia spatiala internationala ori cele extraterestre.

Multi aveau impresia ca este usoara o meserie ca a a lui. Sa calatoresti, sa gasesti finantatori pentru setea ta continua de cunoastere.....Nu! In nici un caz nu era usor. Simtea cum imbatranseste degeaba si degeaba se mai chinuia sa vaneze. Cand s-a apucat de marea enciclopedie a prostitutiei universale era ceava cu adevarat pasionant dar acum....dupa atatea si atatea specimene, albe ,negre , galbene....totul parea sa fi trecut.

Portretul unei repetiții generale cu monolog înfipt în vena prințișorului

2010-08-23T20:51:00.000+02:00

Ziua se murdărise așteptandu-l dincolo de ferestre. Poate daca s-ar fi trezit aşa cum îşi programase, ar fi prins-o de devreme, când zilele sunt încă destul de naive încât să-l mai creadă atunci când zice cu atâta convingere”Da, iubito! Mă pot schimba!”
-Scoală-te, prinţisorule. Şi-a zis fară chef.
Ce oglindă misogină avea!Îl privea cu superioritate de pe culmile montane ascunse pe suprafata alb-lisa a unui perete. Credea că acolo cocoţată a devenit intangibilă? Ca taman ea este idealul de frumusete absolută, iar el, zidurile unui bărbat ruinat?
A mai platito blestemata aia de oglindă odată! A mai aratat ea tâmpenii de genul ăla şi a plătit cu un colt ce acum îi lipsea sfâsâietor de mult ca săraca oglindă să fie un pătrat relativ perfect.
-Tot mai comentezi? S-a răstit scheletului din imperfectiunea de sticla....tot mai ai tupeu? Şi? Ce te doare pe tine că am eu nevoie să mă rad? Ha?! Ce ridici pumnul la mine? Ce, n-am mai mâncat eu de-alde tine? Ce crezi că dacă-mi tremură mainile numai pot? Eu?Păi ştii cine-s eu? Eu sunt ăla de face strada să tremure cu paşii săi. Eu sunt ăla de îngheţa sangele în vena tuturor papagalilor şi sticleţilor din mahala. Ăla, mă! Ăla!
Eu!!!
Oglinda tăcea zeflemitoare, privea autostrăzile în relief ce -i răsăriserî pe braţ, se prefăcea că focalizează pe gropile scobite de ace în macadamul cărnos şi apoi aştepta. “Mai poate el oare să despacheteze lama de ras?”
“Aşa, aşa. Hai săpuneşte-te cu pămătuful ăla vechi de păr de bursuc, întinde bine, întinde uniform ca nu cumva să te tai. Felicitări, acum esti Moş Crăciun! Şi ce dacă eşti ridicol, tu eşti Moş Crăciun şi aduci cadouri, le împarţi, le despachetezi aşa....aşa despachetează blestemata aia de lamă..hai că poţi..ăsta este cadoul tău!Ajunge atât! “
Vena urla pe braţ, plânge ca un copil ne-ntărcat după biberonul lui argintiu. Doza minusculă de lapte praf este pe masă lângă garou şi lingura se perpeleşte de nerăbdare langă brichetă.
“Gata! Gata! Scumpete! Tati-ţi pregăteşte acum păpica. Ai doar olecuţică răbdare ca tati să se radă!” i-a zis diavolaşului din venă.
Dracul din venă urla şi mai tare.!” ACUM! VREAU CADOUL! Am fost un diavol cuminte.”
Oglinda îl priveste... el îi citeşte scârba cu aceeaşi uşurinţă cu care a lecturat cândva cărţile alea de duzină ale unor ilustri triceratopşi. “Da, domnule! Este interesantă. Pasionantă ca o noapte fierbinte de amor solitar.”
A scris bine candva.... Moş Crăciun îi rânjea voios ca un critic caşunat pe o carte.
Moş Crăciun urlă, pruncul-diavol din venă urlă, oglinda urlă şi mai tare, iar blestemata aia de lamă nu vrea să se desfacă!
Apuca ambalajul cu dintii, trage cu poftă, iar gura i se umple de gustul sărat, metalic.
Ce gust tâmpit! Oglinda îi umpluse gura de sânge, iar barba i se ofilise ca după o serie năprasnică de pumni. Îşi încordează braţele! Îi arată el nesimţitei ăleia! Cum îndrăzneşte să-i scrie epitaful pe limbă?
Moş Crăciun îl privea triumfător ţinându-şi lama-n mână. Ce zâmbet roşu avea, iar venele de pe gât ieşeau groase ca volumele de librărie capitonate în piei de porc .
“Hai, deschide-ne!” Îl strigă, “revarsă-ţi înţelepciunea pe covor. Vopseste-l rubiniu. De ce să-l hrăneşti pe ăsta micul? El e inutil, prinţişorule! Doar tu contezi şi aşa î-şi vor amintii netrebnicii ăia de tine! Hai prinţişorule!”
Cu ce poftă îşi ridică mâna. E gata.
Îşi scrie un start pe gât. Copilul îi plange înecându-se în venă şi atunci regizorul îi urlă din toţi rărunchii.
-Tăiaţi!
Dublura-i sare de sub pat, arată cunoscut ca un frate geamăn văzut de un om ce nu a aflat vreodată de ideea de oglindă.
Cascadorul îi zâmbeşte admirativ ca unei mari vedete şi-şi ia regulamentar locul în faţa recuzitei semipătrate.
Un asistent se materializează de nicăieri şi îl sterge pe fată, îi întinde sticla ca să-şi clatească gura de sucul de rosii.
Felicitări, maestre! Aţi fost sublim! Felicitări.
In fundal regizorul dă iaraşi drumul la bandă. Cascadorul cade cu o bubuitură înfundată pe duşumeaua platoului. Un cântec rubiniu îi izvora molcom din corzile vocale.
- Va fi un succes, maestre! Vă garantez!

Ţigarea

2010-07-26T22:01:00.001+02:00

-Deci: "Seara bună nepoate! Ce mai faci? Nu te-am mai văzut de mult. Soţia ta.... cum o mai duce? Iartă-mă că nu am venit la nuntă, dar..... Ai tăi cum se mai simt?” zise bătrânul încercând să-şi ascundă tracul. Dacă ar fi putut, acum ar fi transpirat abundent ca un hoţ dus prima oara la chestură, dar spre norocul lui, scăpase de o asemenea ruşine iar acum era uscat ca un gentelman..

-Nu, nu! Aşa nu-i bine! Adică nu l-ai mai văzut de la pomana 'ceea de'acum doi ani şi tu, bunică'su, cu atâta vi? Atât ai de zis? l-a muştruluit femeia cu trăsături blânde şi şterse ca si contururile unei feţe de amintire din copilărie.

Bătrânul părea nervos. Şi-ar fi aprins o ţigară, nu fumase niciodată mai mult de una pe zi. Sau parcă da, atunci când mergea la pescuit ori la şpriţ cu prietenii sau la oricare alte ocazie ieşita din comun.

-Ar fi bună o ţigare acum! Să-i cer una când mă'ntâlnesc cu el. Oricum fumează prea mult nepotu'miu asta, şi-a zâmbit bunicul.

Avea dinţi noi, special pentru prima lui vizita după atâta amar de timp. La prima permisie oricum erau cu toţii gătiţi cu grija, ca nu cumva să creadă vreun vizitat că acolo nu erau o instituţie serioasă.

-Ghijoi nemernic ce eşti! Prima ta iesire... şi tu? Hodorong tronc, o ţigare nepoate! Mai bine îi ceri şi tu o perechie de nădragi, că ăia de i-ai primit la pomană s-au dus pe apa sâmbetei.

-Fă Anghelino. Tu ştii că ai un har să'nervezi omu', fă? Tu ce i-ai cerut când l-ai văzut prima dată?

-Eu?

-Nu fă! Mă'ta mare! Zi ce-ai cerut, că mă scoţi din pepeni!

-Ce să cer... parcă nimic important... mie mi-a părut bine să-l văd şi atât. Bătrânul s-a schimbat la fată, mereu se schimba la faţă când înţelegea că greşeşte.

-Ai dreptate femeie! Ai dreptate. Ce nemernic sunt. Nu-mi văd nepotu' de când hău' şi bărgău' şi primu lucru la care mă gândesc, când primesc şi eu primul meu drept la vizită, este să cer ceva.

-Vezi că ai'nceput şi tu să vezi?

-Da fă! Ai dreptate, 'tu-ţi neamu' tău de'nţăleaptă că ai dreptate, o înjură el plin de tandreţe.

Era forfotă mare în anticameră. Atâta agitaţie era total ne la locul ei într-o aşa instituţie de prestigiu. Conducerea chiar a propus ca de acum, la vizită, să nu mai plece „tinerii” odată cu "veteranii". Au dat şi o normă la regulamentul de ordine interioară, dar fără norme metodologice iar în Pavilionul Balcanic, regulile se aplicau oricum uşor creativ.

Cei fără experienţă tremurau nervos ca nişte diapazoane duse la injecţie şi stresau, neregulamentar, pe "veterani".

-O mai fi mult fă? întrebă cu acelaşi trac bătrânul

-Stai măi omule! Ai şi tu olecuţică răbdare. Zău de te înţeleg! Ţie nici veşnicia nu-ţi ajunge că prea te grăbeşti să te înbuibi din ea. Doamne ce om! se prefăcea Anghelina,

Gândul că a ajuns baba lui să-l ia peste picior l-a liniştit pe bătrân, măcar în aparenţă.

Arăta bine pentru vârsta lui. Încă nu se ştersese de cu totul, cum se estompează unii bunici cu trecerea timpului, dar nici nu mai săreau în ochi cine ştie ce detalii ce ar fi putut incomoda, aşa cum se întâmplă când visai persoane vazute de curand . Nu, el chiar era perfect pentru programul de vizită şi îndată ce îl va striga grasa aceea ce ţine lista, se va duce să-şi vadă nepotul.

***

Stăteau liniştiţi acum, mai ales bătrâna. Ce noapte lungă au putut să aibă. El fuma încet dintr-o ţigară străină, de care nu se mai bucurase din timpul războiului, şi zâmbea pierdut.

-A fost bine omule?

-Bine a fost fă Anghelino! Bine rău! răspunse gânditor.

-Ce mai face ăla micu? Zi şi tu ceva că tare secretos te-ai mai întors de la vizită.

-Ce să-ţi zic fă? Că e baiatu' bine? Că s-a însurat şi el cu fata aia de a venit cu ea atuncea când tu nu erai? Că le va veni şi lor, acuma, pe lume unu’ mic şi nu ştiu încă dacă va fi băieţel ori fetiţă, că atunci cand s-au dus la doctor, gâgâlicea stătea cu poponeţu' la ei? Că au emigrat şi ei într-o ţară mai bună?

-Zău aşa? Ce frumos măi! Auzi tu! O mogaldeata... tare mi-ar plăcea să-l boteze după mine dacă e fată.

-Ce zici tu muiere acolo? Tu n-ai minte! Cum să-i zica, fă, Anghelina, că râd copii de săraca pruncă, cu aşa nume de babă. Pe deasupra cum blagosloveşti tu copchilu’ cu un nume de ăsta acolo, printre străini, că-şi rup ăia osu' limbii incercând să pronunţe. Din câte am priceput eu, vrea să-i zică Maxim dacă e băiat şi Maria dacă e fată.

-Cu „M”?! Da ce fel sună Maxim Ionaşcu?

-Ei sună! Da' ce să-i faci! Că'şi rupe străinii gura'n numele alea de's mai frumoase. Asta-i lumea acuma! Îţi botezi plodu' după ce pot zice străinii.

-Dar cum o duc ei acolo măi omule?

-Cum o duc...bine! Au două maşini, dar el nici acum n-a reuşit să-şi ia carnetul, au o casă mare cât trei de-ale noastre puse una peste alta, la care mai are de plătit vreo 30 de ani la bancă, au lefuri buuune tare pentru care muncesc pe brânci de dimineaţă până seară şi au tocmit deja o doică să stea cu ăla mic după ce-l naşte, ca să se întoarcă nevastă-sa la muncă.

-Zău aşa... măi omule, dar ţigară ţi-a dat?

-Nu mi-a dat nici ţigări fă... a zis că s-a lăsat că-s prea scumpe acolo şi nu se merită. Mi-a dat o bere de aia de la magazin la pipetă... de aia la 0.33 cu gust de lămâie.

-De aia de muieri?

-Da.

-Păi şi ţigara de unde o ai?

-Îl mai ştii pe nepotu'miu Costel? Ăla cam plăvan de muncea la săpat şanturi? M-am întâlnit cu el când mă-ntorceam şi l-am luat cu mine. S-a surpat un mal de curând şi i-au dat colegii o chila de rachiu şi câteva ţigări de pomană.

-Aha.

-Acu' eu ce să zic... E viaţa lor... şi-l las în pace. Oricum e mult mai bine aici la noi.

-Ce ţi-am zis măi omule când am venit de te-am luat? Nu ţi-am zis că e de bine aici?

-Aşa-i fă Anghelino! Aşa-i. Acu' hai să mergem şi noi la cor că m-am plictisit pe norişorul ăsta.

Fâl, fâl. Fâl, fâl.

story from the black locust tree

2010-04-13T22:51:00.000+02:00

The other girls did not ask Pretty if she will come, they already knew the answer and she didn't even care that much. She had a house to keep and no time for childish games of mama and papa like the other girls her age.
Summer turned the unpaved road in a talcum like powder that stuck to Pretty's impeccably white socks...she will have to wash them again....”Can't go like that to school! Ain't proper!”
Pretty just turned nine and long blonde hair came down her back like a soft cascade over her white blouse, so finely combed that it seemed made up of imaginary threads.
She didn't live too far… gate number two was just around the corner, on the road with no name, at the only house that had stuffed dogs happily barking at the door.
Pretty wasn't an orphan. On the contrary, her mother had left for Italy and was now working there for a woman with a very short memory and a comfortable wheelchair that was sending her gifts every time she sought her picture.
Pretty had a lot of nice clothes, thus being envied by all the other girls in here village; on top of this she did quite well in school also. The little girl could be tops of the class, but it wasn't easy to tend to the poultry and a household when you are only nine. Her mother told her when she left that from now on she was to be the woman of the house and that ”The man of the house is the pillar of the family, but the woman is the foundation and without a solid foundation...”. So Pretty did her best, the few chickens and the odd couple of dogs running around the courtyard were happy, though a bit undernourished.
The little girl was changing her clothes in the mirror. Old, clean working pants and a sailor style t-shirt. “Homework is important, but if papa is comin' home and he ain't gonna find no food, then is gonna be trouble.” She started pealing the potatoes, dicing the onions and chopping some greens. The sun was way up over the black locust tree which shaded the porch; Pretty still had time. She discovered there was no bread in the house, and no corn meal either. She could get some bread from the store just around the corner and pay for it tomorrow. The lady at the store was very fond of her, like almost all the other people in the village were, and let her buy groceries on the tap but no cigarettes or alcohol for “that dammed, no good, lazy father of yours. He never pays on time and always says that poor little Pretty is eatin' him out of house and home. Cursed be his soul!”
Now she had some bread also, she will simply take the money out of her father's wallet when he is asleep and pay tomorrow when she comes home from school.
Homework: she loved it! Adding, subtracting, dividing - they made her feel like a reputable accountant; she even had a special black dress that she wore together with a white silk blouse just for doing her math assignments. The girl was sorry that she wasn't wearing glasses ... they would have matched her attire and would have made her feel more like a banker conducting some important transaction in those banks that crowded the main street of the nearby city. She was also learning French , “a banker must know a foreign language for the important transactions”. You could barely see the short, roughly finished table underneath the large pages of her textbook.
Light was shining through the branches of the black locust tree. How time flies when you are having fun! She had to wash herself. Her socks were dirty, the white blouse had some grey shades and papa needed some clean clothes also if he was to find a decent job. The water well wasn't far away. Pretty should have thought about it sooner, when the sun was still shining enough to heat the bucket of water and she wouldn’t have wasted precious corn cogs. Maybe there were some amber leftover from the stew.
Grasshoppers started singing in the garden, the table was set on the porch but she preferred eating in front of the TV. Some bitch was dripping poison in the ear of a raven hared, South American, Adonis to make him marry her instead of his beloved princess. The bitch never succeeds, she knew that, the Adonis always marries the princess and the pitiful shrews end up alone but still, it is fun to watch.
The sun was resting on the fence, in the shade of the black locus tree. The day's work in the fields should have ended also, maybe papa didn't work far away so he will not pass by the pub and drink the money he made, maybe tomorrow mama will send her the craved ticket and she will go to Italy. Good Lord, she wanted that!
Pretty was washing herself with some leftover water, “papa doesn't like her dirty, especially if he is drunk”. The gate opened, papa worked nearby today so in the morning she will have money to pay for the bread. She served him at the table, cut the loaf; he asked her if there was some home made wine left in the cellar. There was some, but she had hid it so he would have something to drink later on.
The man washed himself, it was late by now and the only lights resting under the black locust tree where the lights of the nearby city and the banking street.
Papa called her to bed, tomorrow she will have to wake up early to feed the dogs, the poultry and have some time to prepare for school. Papa caressed her. That was good, it meant he will fall asleep almost immediately after that and she can take the money for the loaf of bread. A couple of pushes and a warm liquid was dripping between her legs. Didn't bother Pretty that much now, in the beginning she was very upset but she had gotten used to it by now. She went out to wash herself, papa was already snoring. She took the money from his wallet.
“Don't forget tomorrow to pay the store lady for the bread.”

The End

Redemption

2010-02-27T23:00:00.000+01:00

Rare were those nights when he could feel life draining away in his veins and he had to face it. This was just one of those nights.
Maybe he had just too much coffee and what he felt in the back of the neck was his pulsating heart, drown in the bitter liquid. Yes. He was probably imagining it. Just another trick of his sleep starved mind.
He knew it was late. Could feel it in his wife’s deep sleep and in the heartbeats of their unborn child. They were so pretty sleeping just over there, beside him.
They had a ruff week, he knew that, on Monday they were immigrants , on Tuesday their child was already a passport bearing citizen of that kingdom on the edge of the world and by Friday...well... by Friday they were all back in the comfortable unhappiness of the East End.
So contempt they were, pour little souls, rapt around in there invisible blanket, woven out of fear of change, protecting them from the storm raging inside him.
“Are you dreaming?” he asked himself in the rarefied light.
No he wasn't. His dreams were all in English or in that other language that his mind was speaking some times and he could not understand.
Come to think about it, he didn't dream since he came back to Romania.
Liar! He was dreaming every day, walking down the street, when he was seeing people that couldn't be there, or when he was seeing the main boulevard of the East End turn in a fjord and the municipal police station guarding it transforming in to a castle. Yes. He was dreaming every day but didn't want to admit it.
His bed did not serve his purpose any more so he slowly got up, being careful not to let his wife feel their bed turning into just her bed. He could have had a smoke, cigarettes were still cheap or he could have had another cup of java, coffee was always biter, but he chose instead to get quietly dressed and slowly walk out the door in a way in which not even he could feel his apartment turn into someone else's home.
“There's no need to hurry friend” he told himself. “You can take it easy. The hardest part is already over, is all downhill from now. You’re staying! Aren't you?”
The ex-immigrant turned on his mp3 player; he still had the music downloaded in the days when he could see from his other apartment's window the edge of the world.
Outside it was poring, he shouldn't be sad. The song's lyrics were in English, his steps were still Romanian to the core and the numbness he felt was just fatigue setting in.
“Did you fell asleep?”
No, he wasn't sleeping. If he were, he would have dreamt of being an angel, a cherub to be precise. A cherub dressed in two of his wings like the immigrant dressed in his foreign accent, with four heads that changed among themselves so often that he was always flying disoriented and, of course, with a flaming sword sharpened to perfection by his daily grind in the factory.
If he could, he would have gone to a church, an empty one like a Lutheran cathedral or one of those adorned with a miracle-making icon like the one in the old merchant's church in the center of town.
Somebody should invent Lutheran churches with miracle-making icons! If he is to comeback to the land's end he will personally build a church that is Lutheran outside but has a Christ Pantocrator all-knowingly adorning the ceiling.
The streets of the East End were pretty strange with all that rain pouring down, half riverbed, half tarmac and with a bit of effort, even half fjord. He felt like flying a bit. Not much, like in the old days, when he was imagining himself flying over the mountains and the sees to get in his wife’s bed in the East End. No! Just a bit, to the center of town.
“Cherubs have four wings. Two for flying and the other two for redemption. Don't they?”

What a blast he had thinking abouth the faces that the poor sleepy drivers would make if they only could read his mind.
“ Redemption? What's that about?” Cab drivers are saved in the good old fashion Romanian orthodox faith, not like that in some orthodox-protestant gibberish from some far away heresy!
“I redeem myself, you redeem yourself, they don't redeem themselves.” Was that correct? Was his English still usable?
The merchant's church was locked. The sky is closed at night for redemptions, it seems. Cab drivers don't get salvation ‘till early next morning.
He lit a cigarette watching the evangelist's four beasts adorning the church's old gate. Strange beasts they were. The immigrant could just make them up in the reddish lights of his cigarette. The eagle, the lion, the bull and the fourth one, the... Come on! He must know the fourth head. They were the same heads as on his cherub body. Lion ,bull, eagle and...what was his fourth head?
”Make yourself comfortable friend 'cause you ain't leavin' 'till you find out what you last head is.”
He was so preoccupied that he did not even noticed when he passed through the gate.
Did he fell asleep? He asked again.
The miracle-making icon should have been beautiful, at least out of the honor of being miraculous, but instead she was hidden by the chains and trinkets left behind by the believers that got their wishes granted.
-What do ya' want kid? Asked the Mary in a not very virgin voice.
- I'd like to be happy. Can I?
-Didn't I grant you that wish last time ya' re here?
-Well... I don't know exactly. Did I make the right choice?
-O.K. I can sea how ya' re pined little one...I'll helps you again but...now ya' owe me a Lutheran church with a miracle-making icon. Gets it?!
-Yes ma'am, I got it.
-Good! Now go away cause I has some faithful comin' to get salvation in the morning and I has work to do. They already knows what they want. Serious people with serious wishes, not a slacker like ya' .
Now he knew for certain that he was dreaming. It can't be happening. No way!
-Hey! Hey! Snakker du norsk? The police officer asked him while he was waking up in front of Frogner Kirke, somewhere in the best part of Oslo, numbed like waking up from an extremely long sleep.
-No! Sorry friend, I only speak English. He answered with a big grin on his face
-Are you O.K.? What are you doing here so early in the morning, are you lost?
-Nothing much! Just looking for a bit of redemption.

Redemptie

2010-02-20T14:16:00.000+01:00

Rare erau serile cand putea sa-si simta viata scurgandui-se prin vene iar asta era una dintre ele.
Poate bause prea multa cafea si ceea ce simtea in tample era doar pulsatia inimii inundate in lichid maron-amarui. Era tarziu, simtea asta din somnul dulce ai nevestei cu ochi larg inchisi si din bataile inaudibile ale inimii copilului sau nenascut. Ce frumos dormeu amundoi!
Au avut o saptamana grea, stia asta, au fost pe rand emigranti, cetateni ai unui regat de la capatul pamantului dar ca apoi sa se intorca la starea calduta de nefericire cotidiana pe care cartierul de est stia cu atat generozitate sa o imprastie.
Ce multumiti erau saracutii. Frica de o schimbare ii acoperea placut ca o patura tesuta atat de fin cat sa nu deranjeze si ii proteja de furtuna aceea dezlantuita in sufletul tanarului imigrant.
“Visezi?” Se intreba in lumina rarefiata.
-Nu! Daca ar fi visat ar fi fost in engleza ori in limba aceea pe care mintea lui o vorbea si pe care nu o putea intelege, limba aceea ce ii ascundea corpul ca doua aripi de heruvin.
Daca se gandea bine, el nu a mai visat de cand s-a intors in tara.
Mincinosul! Visa zilnic, mergand pe strada, atunci cand vedea oameni ce nu aveau cum sa fie acolo, cand vedea bulevardul cel larg al cartierului de est transformandu-se intr-un fiord si vedea sediul politiei municipale devenind un castel. Da el visa zilnic! Doar ca nu vroia sa si-o mai recunoasca.
Patul nu isi mai avea rostul, sa ridicat incet ca nu cumva sotia cu pantec rodit sa simta transformarea patului lor in patul ei. Ar fi putut sa fumeze o tigara, inca erau ieftine, ar mai fi putut sa-si faca o cafea, inca era amara, dar a preferat sa se imbrace incet si sa se strecoare pe usa afara la fel de incet ca nici macar el sa nu observe transformarea casei lui in casa altcuiva.
“Nu are rost sa te pripesti.”si-a zis. “De acum poti sa iei viata la pas. Ce a fost mai greu a trecut. Decizi a fost luata! Ramai.”
Si-a pus castile in urechi, inca mai avea muzica descarcata pe vremea cand mai putea privi capatul lumii.
Mergea incet. Afara ploua. Nu ar fi trebuit sa fie trist. Versurile cantecului erau in engleza iar pasii inca mai tropaiau in romana.
-Ai adormit? s-a intrebat.
-Nu! Daca ar fi dormit s-ar fi visat inger, un heruvin mai exact. Un heruvin acoperit de doua din aripile sale ca de un accent de limba straina, cu patru capete ce se schimbau atat de des incat mereu zbura dezorientat si cu o sabie de foc ascutit pana la perfectiune de catre lupta de zi cu zi. Nu dormea, doar era putin debusolat.
S-ar fi dus la o biserica, una goala de continut ca o catedrala luterana sau la una impodobita cu o singura icoana facatoare de minuni ca cea de la biserica negustorilor din centrul orasului. Ar fi trebuit sa se inventeze bisericile luterane cu icoane facatoare de minuni. Daca s-ar fi intors la capatul lumii el insusi ar fi construit una. Luterana pe afara, cu un Hristos Pantocrator inpodobind atotstiitor tavanul.
Erau ciudate strazile plouate, putin albie, putin asfalt si ,daca se chinuia, putin fiord. Ar fi zburat. Ii era pofta sa zboare peste blocuri asa cum visa mai de mult ca zboara din casa de pe strada Limboului peste munti si tari ca sa-si viziteze sotia inca nerodita in patul din Cartierul de Est.
-Heruvinii au patru aripi. Doua de zbor si doua de redemtie. Ce fata ar fi facut taximmetristi adormiti din statie daca l-ar fi auzit. Oricum nu l-ar fi inteles. Redemtie? Ei se mantuiau sanatos romaneste nu asa... stricat in engelza.
Eu ma redemtuiesc, tu te redemtuiesti, ei nu se redemtuiesc. Biserica negustorilor era incuiata, cerul se inchide noaptea pentru redemtie, taximetristii se mantuie doar de cu dimineata.
Si-a aprins o tigara sprijinindu-se de poarta cu evanghelisti si animalele lor alegorice. Erau ciudate creturile acelea,le privea in jarul rosiatic, leul, taurul vulturul si.....Hai ca stia! Pana la urma capetele celor patru creaturi erau si capetele lui de heruvin.Leul, taurul, vulturul si....Ce cap mai avea el?
Nici nu a a observat cand a trecut prin poarta Biserici negutorilor. Ce frumoasa era icoana facatoare de minuni.
-Ce vrei? l-a intrebat icoana ascunsa sub lanturile lasate de catre piosii cu dorinte implinite.
-As vrea sa fiu fericit. Se poate?
-Si nu ti s-a acordat sansa la fericirea cand ai trecut ultima data pe la mine?
-Pai...nu stiu. Am ales ceea ce trebuie?
-Bine. Am sa te ajut si de data asta dar imi datorezi o biserica luterana dotata cu icoana facatoare de minuni. Ai inteles?
-Da. Doamna am inteles.
-Acuma hai! I-ati zborul de aici si lasa-ma ca de dimineata imi vin credinciosii la mantuire si am treaba.
Nu a stiut niciodata ca aripile de heruvin stiu sa zboare asa de repede. Poate nu a fost heruvin de destul timp incat sa afle asta.
-Hei. Hei! Snake du norsk? L-au trezit politisti din poarta bisricii Frogner. Era dezorientat dar treaz insfasit.
-No! Sorry lads I'm only speaking English.
-Are you O.K? What are you doing here so early in the day?
-Nothing much! Just looking for redemption.

Invandrer

2009-10-30T20:30:00.001+01:00

Doamne! Daca numai si-ar fi imaginat ca este atat de usor !
Radea. Radea cu pofta unui intelept al carui mister era dezlegat de un oarecare nebun al satului
Ce simplu a fost!
Dimineata aceea s-a trezit neomenesc de mecanic. Avea un sistem prin care putea sa se trezeasca fara insa a-si porni in vreun moment neuronii.
Era mandru de cratia sa, aproape ca il scapa de la a-si folosii capul pe parcursul intregii dimineti. Mai avea cativa pasi si apoi creea algoritmul ce l-ar fi degrevat de ganduri o intreaga zi.
Te duci la munca, cureti cartofi, ignori colege, te schimbi, acasa, rupt de oboseala, somn.
Cand si-a turnat cafeaua in termosul ala primit cadou de la Orasul de la Capatul Lumii chiar la asta se gandea....Algoritmul ce l-ar fi scutit sa gandeasca o intrega lui zi, Daca ii iesea? Urmatorul pas.....algoritmul pentru intreaga lui viata!
Si-a pus haina ce o imita cu un succes relativ pe cea de anul trecut apoi castile in urechi....frigul cartierului de est nu-l mai putea trezi.
Parea schimbat de cand se intorsese din orasul de la capatul lumii, toti observau...el mai ales.
In primul rand a uitat sa isi mai bea cafeaua neobisnuit de amara, nu mai avea rost. Daca s-ar fi trezit?
Turna cafeaua intr-o cana-termos, putea sa si-o savureze in timpul care oricum se irosea mergand amortit spre statie. Tramvaiul ajungea mereu cu o punctualitate de fix plus minus 10 minute. Timp e mereu berechet.
Ora de plecare. Telefonul stia mai bine ca el! A sunat scurt si convingator.
A dat drumul la un suvoi de muzica in casti apoi a sorbit prima gura de cafea. Primul pas este mereu cel mai greu. Piciorul drept inainte ca sa-i mearga bine. Pur si simplu pasesti in supa de atomi de dincolo de usa...si la capatul lumii erau cam aceleasi feluri de atomi doar ca erau aranjati mai cu gust.
Cartierul parea nefiresc, diluat intr-o solutie de ceata ,parea atat de simplu de rearanjat! Doar sa sti ce formula vrei si....
Pur si simplu aduni doi atomi de hidrogen cu unul de oxigen,obti un fiord. Aduna anii trecuti de la constructia tuturor blocurilor din jur, scazi data de nastere a vecinei de la trei care te-ar spiona la oricare alta ora din zi, rezultatul este mereu data exacta a intemeierii fortaretei de pe malul fiordului.
Simplu! Si el credea ca nu poate sa-si regaseasca Orasul de la marginea lumii. Ha!
A ajuns in statie...cafeaua era calda inca, in cati un barbat cabta imbracat in negru:"I'm just a poor wayfaring stranger traveling true this world below!" Ar fi putu sa acompanieze versurile. Stia sa fluiere! Iar daca cineva l-ar fi intrebat de sanatate ar fi raspuns politicos:"Jeg ikhe snake norsk valdi bra! Snake du angelsk?" Probabil ca burtosii cu sacose decolorate ce asteptau ca si el in statia de tramvai s-ar fi mutat mai incolo.
"Nu se stie niciodata daca se ia dom'le!"
Tranvaiul dansa. Intotdeauna te poti baza pe un dans sanatos din partea tranvaielor din cartierul de est! Nu ca altele, niste momai posomorate ca si muncitorii ce merg cu ele spre cine stie ce loc de munca plicticos.
Pe ferastra ar fi putut privi atomii cartierului . Ar fi fost amuzant. Un atom rotofei ca de plutoniu si-a aprins lumina la etajul 2, apartamentul stanga de la strada, un alt atom ,cam ingalbenit, s-a desprins din copac si a emigrat pe sosea, moftangiului galbejit nu ii convenea tranzitia asta prelungita prin care trecea copacul lui. Poate era amuzant dar el nu avea chef acum. S-a invelit cu o pleoapa ca sa nu mai simta lumea atomilor distractivi si s-a lasat in plata muzicii cam in contratimp cu ritmul absolut al tranvaiului.
Cat dracu mai era pana la munca?
Era palid ca un hemofilic cu o rana mare undeva unde nimeni nu o poate zari. Poate avea nevoie de o transfuzie ori poate de un pahar de apa dintr-aceea care curge la robinetul din tualeta complexului comercial din Asane, locul de unde si-a luat el fotoliul acela pe care nu il avea acasa. Daca l-ar vedea ceilalti poate ca l-ar intreba ceea ce te intreaba orice bun samaritean...."Esti bine, Baiete?" Ce bine ca nu il vedeau, ca era acoperit bine de pleoapa, altfel ar fi trebuit sa le spuna de ce s-a intors, de ce nu traiesc ursi polari pe strazile de la capatul lumi si de ce fetele "lor" erau atat de minunat de primitoare.
Ceilalti coborau. Ei nu au fost pana la marginea lumi. Cobora si el la urmatoarea!
Era singur in tranvai cu colegele de munca. Ce usor de suportat este prostia atunci cand este intr-o limba necunoscuta! Zambeste, fa cu mana. Mai natural ca nu te trage Gepeto de sfori! Esti o marioneta vie, ce Dumnezeu! De ce nu a descoperit inca algoritmul zilei perfecte? Acum si-ar fi oprit creierul si totul ar fi mers minunat iar patronul lui ar fi primit in sfarsit exact atata participare pentru cat plateste.
A sunat usa. Tranvaiul s-a oprit. Usa lui coboara la prima. A lor la fel? Ele nu se ridica de pe scaun. Dar asta e statia lui! Ce naiba fac? Coboara, aceeasi supa de atomi.
Erau cam aceleasi feluri de atomie...dar ce minunat erau aranjati!

Ulama

2009-09-18T12:15:00.000+02:00

Soarele răsărea greu la marginea orașului, atât de greu încât părea să străbată întreaga lume înainte să ajungă până la gospodăria bătrânului din mahalaua părăsită. Niciodată casa cu acoperiș de tablă ondulată nu se înfierbânta, soarele era obosit până la ea, stătea puțin și se culca undeva în șopronul din spate,în căsuța cățelei cu lătrat răgușit și respirație grea. Nici iarna nu era frig acolo, așa cum nici vara nu era vreodată caniculă, probabil soarele din cușcă arunca raze pe ascuns așa cum arunca și cățeaua lătrături sporadice la iepurii de dincolo de gard.
În acea coșmelie trăia bătînul, un țigan cu fața neagră și luminoasă.
Nimeni nu știa mai nimic de el. A apărut de mult acolo. Așa de demult încât părea să fie acolo dintotdeauna. Orășenii de dincolo de râpă spuneau că au auzit de la cei ce au locuit odată mahalaua că ar fi venit într-o zi cu cortul și căruța lui, o femeie și o cățea, i-a plăcut așa de mult locul de lângă râu încât și-a făcut bordei și la acoperit cu pânză groasă de cort, apoi cu tablă ondulată pe care numai el știa de unde a căpătato . Toți spuneau că pe atunci ar fi fost ultimele zile ale mahalalei, râul cu ape tulburi își ieșise iarăși din matcă și inundase gospodăriile sărăcăcioase, numai a lui a rămas ca o insulă. Mahalagii au plecat risipiți de comuniști prin cutiile de carton betonat,doar el mai era, din nu se știe ce motiv pe țigan nu îl luaseră în seamă. Râul mai inunda ,se repezea furios din matcă dar la gospodăria lui se oprea docil ca un caine.
Bătrânul nu avea nume sau pensie iar fața lui era atât de comună încât ar fi putut fi ori ce sfânt cu trăsături austere de pe pereții orcărei biserici tătărești. Scormonea câteodată prin gunoaie ca să adune mâncare pentru cățeaua lui sau îl vedeai primind ceva de mâncare în contul lui Dumnezeu sau a vreunui mort cu familie darnică dar nimic altceva. Orășenii spuneau că este doar un țigan puturos, copii îl mai necăjeau când veneau să îi culeagă fructele celor câțiva pomi ce se aciuaseră în curtea casei dărăpănate, parcă și atunci părea mai mult să se supere așa..de amorul artei.
Pentru copii bătrânul era o sperietoare, mereu orașenii îi amenințau ca îi vor duce la bordei și îi vor lăsa acolo dacă nu ascultau ori că dacă nu învățau vor ajunge așa ca el.
Cică de mult, cam imediat după moarte mahalalei, doi copii care jucau fotbal ar fi dat mingea în curte lui iar el cică nu le-a mai dato înapoi. Se zvonea că aia ar fi fost cea mai frumoasă minge văzută vreodată în cartierul de est, un căpitan de vas ar fi aduso de departe rău ca cei doi copii ai lui să o fugărească pe străzile din spatele blocurilor și bătrânul nu a mai dato înapoi, uneori, în poveste, mingea era a lui Pele alteori ar fi fost a lui Maradona iar căpitanul ar fi prinso la un campionat mondial, câteodată cei doi erau copii moșului iar mingea aia ar fi fost prin nu se știe ce minune făcută de moș. Se zicea că el,supărat că i-au lovit unul dim pomi, i-ar fi alungat de acasă, dar pe asta nimeni nu o mai credea, nici măcar copii ce jucau fotbal în spatele blocului.
În verile cu fructe coapte băieții vedeau câteodată cățeau cea bătrână alergând mingea prin curtea cu pomi, parcă nu mai obosea niciodată. De fiecare dată când se apropiau destul cât să vadă mai bine mingea căteaua o făcea să dispară undeva în casă cu aceași ușurință cu care soarele dispărea în nori.
Moșul era singur, a avut și el femeie lui cu care ar fi trait așa de mult încât se spunea că îi semăna leit dar baba ar fi trecut la cele veșnice și a îngropato undeva în livada sau poate a dispărut așa cum dispar picăturile de apă una în alta, nimeni nu știa precis.
Erau multi copii în cartier pe vremea aceea, furau fructe și se jucau în spatele propriei lor cutii de beton. Cel mai adesea băteau mingea de pereți înebunind vecinul de la parter, un ghijoi mutat acolo de pe vremea când blocul abia se ridicase, unul din acei nebuni ce pun vaselină pe leagăne ca să nu îl mai sâcâie râsetele nesuferite ale ghiaurilor din cartier sau care trimite miliția la ușă dacă pășeai mai apăsat sau râdeai zgomotos după ora 9 seara. Ce om mai era și ăla!
Cam cu o zi înainte de eclipsa cea lungă, băieții jucau „peretele” când de nicăieri a apărut moșul și le-a luat mingea ce nouă de gumă pentru care se făcuse cheta și a aruncato departe peste râpa orașului și fix în curtea țiganului.
Băietii s-au adunat in cerc, mingea aia costase doi poli....dar onoarea lor era de neprețuit. Cineva trebuia să coboare și să recupereze mingea . S-au numarat cu rime simple, prima numărătoare nu a ieșit bine pentru că nu s-a început de la cine trebuie, cea de-a doua a fost contestată după primul rând, abia a treia a reușit și cel mai dolofan dintre ei a fost alesul....Onoarea asta nu ținea cont de greutatea băiatului, important era să o apere. Și ceilalți s-ar fi dus...dar el avea onoarea.
Soarta frate!
Și-a făcut curaj fără ca ceilalți să îl vadă și a coborât râpa atât de abruptă încât făcea cartierul să pară un castel cruciat cățărat undeva în munții păgâni ai palestinei. Băiatul privea de acolo ,dintre două ciocuri de pământ, bastionul unde rufele mamei lui fluturau falnice la uscat.
Ce lumina era acolo jos în valea țiganului. Se furișa așa cum văzuse în filmele de război cu eroi americani ori sovietici ce vânau criminali comuniști ori spioni naziști ,parcă nici nu se mai vedea în argila galbenă.
Era plina de ruine valea aceea, erau fundațiile a zeci și zeci de case, unele erau doar niște pamânt mai bătătorit din care creșteau pereți de buruiană, altele aveau fundația turnată în beton lucind scheletic în lumina omniprezentă, a găsit până și un perete al vechii biserici cu sfinți turanici purtând mantii imperiale decojite.
Cațeaua țiganului nu ma lătra așa cum făcuse de atâtaea ori, doar vocea guturală vorbind într-un dialect pe care nici măcar țigăncile cu fustele cele ca de florărie nu l-ar fi înteles,se auzea. Baiatului nu îi era frică, mai furase fructe din curtea țiganului de zeci de ori, în funcție de sezon sau de preferințe, să fure mingea nu ar fi fost un lucru așa de greu.
Vroia să o fure! Era mai eroic decât să se ducă direct la el si sa o ceara politicos. Daca o fura avea ce să le povestescă băieților!
Gardul țiganului era mai mult o gaură joasă prin care ai fi putut cu ușurință să treci tot nimicul lui în caz că vroiai să îl furi. Oare cum nu reușea cățeaua lui să treacă pe acolo ca să îi fugărească atunci când îi culegeau fructele? Avea grijă să nu fie auzit strecurându-se, țiganul era probabil surd de bătrânețe oricum.
Ușa de scândură era deschisă, sau mai de grabă proptită de perete, la ferestrele minuscule erau pături așezate ca nu cumva să bată vantul prin casă ca prin vreun pustiu de stepă, iar ușa...ușa aia era atât de micuță! Până și copilul gras s-a chircit până ce genunchii i-au ajuns la gură ca să intre. Era întuneric acolo în casă, întuneric gros ca mierea și mirosind poliflor a timp trecut degeaba. Pipăia. Nu credea că acolo va fi atâ de întuneric . Degetele simțeau crâmpeie de obiecte, îi era scârbă să le atingă, erau netezi și acoperite de tărână iar în mintea lui se transformau în cranii vechi de osuar în bile grele ca de pușcăriaș sau oricare alt lucru din milioanele de obiecte ce îi zburau prin cap ușoare ca niște ghiulele. Cine știe ce puteau fi?
În orice moment se aștepta să îl vadă pe țigan intrând cu o lumânare aprinsă și să îl găsească, orb în culcușul lui. Găsise mingea! Era rotundă și acoperită de praf ca toate celelalte obiecte dar avea o strălucire invizibilă . A apucato cu grijă și sa strecurat iarăși afară. Ce lumină era în valea țiganului!
În dreptul găurii celei mari din gard acum stătea cățeaua cu mingea ei cea mitică, o minge banală de gumă albastră. Probabil cățeaua a fost roșie cândva, probabil că mai de mult l-ar fi simțit stând la câțiva metrii de ea și nu ar fi scăpat fără pantalonii umilitor de capsați dar pe atunci ea dormea. Nu putea să iasă pe acolo. Ori cât de bătrână și de nesimțită ar fi fost, să treacă fix pe la botul cățelei ar fi presupus un curaj de care el nu dispunea. A început să ocolească lipindu-se de perete, nici nu se uita la prețioasa lui minge. Fața turanică de sfânt aspru al stepei a apărut înaintea-i, nu îl vedea, bătrânul era orb de un ochi iar el se găsea taman în unghiul mort.
Ce noroc a avut! Imediat ce a ieșit din curte îi venea să urle de fericire. Îi era clar destinul lui, avea să se facă spion de profesie, așa de bun se simțea.
A alergat pe ulița pustie strajuită de case fantomă și nici măcar nu sa uitat la trofeul lui. Era iarăși la poalele muntelui său, trebuia să îl urce fără să piardă mingea. O purta mândru la subțioară, parcă era un Moise aducând poporului legea. Erou....da...așa urma să fie considerat.....și le spunea după și de casa tiganului pe dinauntru! Da.....erou!
Castelul din vârful muntelui părea gol, ostașii ce ar fi trebuit să îl primească cu onoruri ca pe un împărat cu coiful sub braț plecaseră în casă. Oare cât de târziu era? S-a dus la bastionul cu steaguri albe. Îi era incredibil de somn!
A fost neobijnuit de matinal băiatul plinuț, soarele încă nu răsărise iar el spăla mingea. Nu îi venea să-și creadă ochilor! Era atât de uimit încât a uitat până și să curețe zoaiele din cadă. Mingea lui era ca o tablă de șah rotundă și imaculată. Semăna atât de tare cu tabla de șah încât degetele bondoace deveneau pioni miscându-se pe mozaic.
Deci aceea era mingea ce-a de preț a țiganului! Acum va fi de două ori erou!
A plecat devreme la școală, soarele tot nu răsărise iar el se grăbea cu mingea cea nouă în rucsac.
A explicat profesoarei un motiv stupid pentru care întârziase și s-a așezat la locul lui de la fereastră, printre ramurile de plop tânăr soarele nu era de găsit. Era așa de întuneric!
Profesoara trăncănea cum ca eclipse ca aceasta se mai întâmplau câteodată, și știința mai pierdea uneori numărul sau calcula greșit calendarul solar. Nu era nimic de temut, doar că o să fie mai întuneric. Băiatul zâmbea, degetul său turn a luat degetul pion de pe tabla cea rotundă de șah ce se ascundea la el în ghiozdan.
În pauză le-a arătat băieților mingea furată din casa țiganului, o pasau prin clasă și aproape uitând de erou și de curajul lui.
Orele erau prea lungi pentru copii, mingea nouă trebuia să se învârtă , să strălucească într-o sucesiune rapidă de petice albe și negre. Trebuia! Iar ei trebuiau să joace fotbal.
Au plecat de la școală în frunte cu el și cu mingea lui purtată ca un trofeu prea prețios pentru a fi murdărit de podeaua mozaicată a școlii.
O stradă mărginașă era terenul perfect, s-au adunat în cerc, s-au numărat până ce au ales două echipe simetrice și au inceput jocul.
Doamne ce fumos era! Soarele apăruse în sfârșit și era cald pe străduța lor. Copii au renunțat la costumele albastre, erau goi de la brâu în sus, fugăreau nesătui mingea.
Timpul nu mai exista pentru ei, mingea curgea în pase înalte și preluări pe piept, mereu de la o poarta la alta, mereu fără să se oprească măcar o secundă ca trupurile tinere să își astâmpere setea de aer.
Peste cartierul de est soarele juca, era vacanță, corpurile transpirate nu cunoșteau foamea ori setea, toate trecuseră distant de ei, atât de distant încât păreau să li se piardă undeva la picioare. Acum băieții se transformau în îngeri.

Adormirea

2009-08-28T10:22:00.000+02:00

Multe lucruri s-ar fi putut spune despre acea seara, ca a fost frumoasa ca o fecioara...ca aerul era respirabil pentru prima data de la venirea verii ori ca totul era cuprins de miiasma ciudata de flori primavaratice ce au uitat sa se mai treaca.Insa doar o mana de oameni isi mai amintesc cerul din acea noapte.
Soarele curgea spre apus pe atunci, inca putin si ar fi adormit nefiresc de teluric in vechia albie de balta de unde inca se mai vedeau stelele cu licarit ca acela care il aveau atunci cand inca mai existau balti in jurul mahalalei lipovenesti din cartierul de est.
Era intaia data cand clopotele bisericutei pravoslavnice se auzeu peste case. Intaia data dupa asa de mult timp incat multi uitasera ca acolo se afla o biserica ornata de crucea aceea ciudata.
Cocheta mai era bisericuta, alb-albastra, asa cum fusesera mai demult toate chiliile din jurul ei.
Candva a fost importanta acea bisericuta....a fost centrul mahalalei pescarilor, dar asta de mult de tot, inainte ca autoritatile sa decida ca in balti pescarii ar trebuii sa prinda porumb si nu crapi sau stiuca.
Acum se zvonea ca ar mai fi cateva suflete, nu multe, cam atatea cat sa mai umple lacasul mic, ascunsa undeva in umbra catedralei celei noi a orasului.
In acea seara cu cer lichid se auzea vecernia...maine era sarbatoare in calendarul cel vechi, maine ar fi fost Adormirea.
Se adunau incet lipovenii, parca rasareau de undeva la usa biericii, se salutau in limba lor veche si se inbratisau... Erau rari, de mult nu mai dasera unul de altul.
Se cunosteau oamenii baltii, erau scunzi cu parul rar si albit, aproape ca nu se mai observau firele blonde care ii facusera atat de diferiti de ceilalti locuitori ai mahalalei. Femeile purtau batice inflorate cu nod altfel fata de al celorlalte batrane din Cartierul de Est, barbatii aveau barbi lungi, niciodata tunse dar tocite la marigini de la cine stie ce munca.
Clopotul mai suna odata....un preot batran, ales dintre ai lui, incepuse slujba in limba sfanta, limba in care vor fi judecati toti pravoslavnicii in ziua de apoi.
Ce frumos cantau femeile cu batice inflorate!
Un trecator s-a oprit sa asculte, si-a facut cruce regulamentar dar nu a priceput nimic, a mai facut odata cruce la un ”Dostavka Gaspodi nas” si apoi a plecat.
Lumanarile ardeau facand sfintii din peretii albastri sa zambeasca binevoitor.
Batrani mai erau sfintii acea, atat de batrani ca nu-si mai foloseau decat doua degete atunci cand faceau cruce...asa cum faceau crucece candva cnejii martiri ai unei rusii tatare.
Pescarii ii priveau piosi , nimeni nu mai pricepea slavona, probabil ca de mult slavona asta a fost asa cum era liba lor acuma..probabil ca de mult batranii o mai pricepeau inca dar cei tineri prinsi cu ale lor nu i-au mai dat importanta iar ea s-a pierdut intr-o liniste in care numai limbile sfinte stiu sa se piarda.
Si tinerii lor facusera asta, limba pescarilor se pierduse prin hatisul de stradute din mahalaua cu nume schimbat.
A fost frumoasa slujba... sub cupola cu stele lichide batranii sporovaiau, era aproape de miezul noptiii. Se adunasera in statia de autobuz de la coltul strazii principale. Ce veseli erau cu baticele lor inflorate si barbile cele lungi si ingrijite. Limba lor se auzea in strada, o vorbeau cu grija ca sa nu o piarda.
Trolebuzul a venit, acasa cei tineri dormitau in fata televizorului, miezul noptii trecuse.
Ce putini pravoslavnici mai erau, au incaput cu totii intr-un singur troleu. Soferul a zambit si a inchis usile. Urma capatul in albia secata unde stelele stiau sa straluceasca lichid.
A demarat incet, erau izbaviti...de acum nu mai era nici o graba.
Nimeni nu stie ce s-a mai intamplat dupa acea, au cautat urmele de frane sau macar bucati de trolebuz peste tot prin cartierul de est. Nimic! A fost de parca trolebuzul cu totul s-ae fi ridicat la cer. Oricum nimeni nu le simtea lipsa. ziarele de a doua zi nu au avut nimic de anuntat pe tema aceasta. Copii erau mari, casele nu mai erau de mult albastre, baltile secasera de mult iar Adormirea trecuse pentru catedrala cea mare in urma cu 13 zile, un lucru este cert...limba cea veche nu s-a mai auzit pe strazile mahalalei lipovenesti.

Anahoretul

2009-08-11T13:03:00.001+02:00

-Cică era odată unu’ care mergea pe stradă cand o pasare care zbura prea jos îl loveste în cap. Cade pasarea…asta se uită la ea… i se face milă şi-o ia acasă unde o bagă intr-o colivie cu ceva pâine, ceva apă…s-o întărească puţin.
Se scoală păsăroiu..se uită în stânga vede pâinea…se uită în dreapta vede apa…se uită împrejur vede gratiile şi începe să urle “Dumnezeule! L-am omorât!” spuse gardianul prin vizorul metallic.
Bărbatul de vreo 40 de ani ,cu cicatrici atât de adânci încât zgâriaseră sufletul, stătea în patul său şi râdea aproape ascuns de parcă ar fi auzit accidental bancul într-un autobuz şi se sfia să fie văzut.
-Nea Jane dă şi mie o tigară bre că gigeii ăştia nu vrea, ei nu înteleg ca e greu. Gardianul s-a uitat în stanga şi în dreapta apoi a aprins o tigară cu filtrul roşu plasando în dreptul vizetei cât să o apuce deţinutul fără să scoată mâna.
-Sarumâna ne-a Jane că la ce sete aveam…Dracu’ mă lua. A raspuns barbatul înghiţind rotocol după rotocol de fum gros.
-Lasă mă că esti muşteriu vechi ce naiba! I-a zambit gardianul burtos.
-Care mai e mersu lumi nene că la televizor ,cand mă uit, mă apucă dracii?
-Pai care să fie…anapoda ca de obicei! Parca s-a intors cu curu’n sus nu altceva.
-E bine…..credeam că s-a mai schimbat ceva!
-Lasă bă că-ţi dau ăştia drumu’ că doar eşti om ce mama naibii şi la ce lupi tineri au adus…..o sa aibă ăştia nevoie de patu’ tău ca să culce vreo trei!
-Sa te audă Dumnezău ne-a Jane ca matale ai fost baiat fin cu mine. Cum e bre să fi la ultima zi de muncă? Adică aşa…cum…
-Cum să fie…ca şi cum ar venii ziua cand îţi dau ăştia drumu şi te duci şi tu acasă şi stai să aştepţi gardianu . Cam aşa e! Eşti ferict că s-a terminat cu frecatu da-ţi pare şi rău că mai vedeai pe unu…mai schimbai o vorbă. Cum e unii detinuti chair era bine că de felu’ lor nu plecau nicaieri şi îi vezi cum se fac la loc oameni. Adică ca să mă înţelegi şi tu…eu nu prea am multe clase…că nu se cereau pe vremuri….da’ când văd pe câte unu din voi cum se îndreaptă mă simt şi eu ca învăţătorii ăia de pun stilou’ în mână la aia mici şi apoi îi vede cum termină scoli şi ajung cineva. Mă înţelegi tu ce-ţi zic?
-Înţeleg nea Jane, înţeleg !
-Hai că te las…mai am de făcut rondu şi apoi mai stau şi eu cu băietii in uniforma la un pahar de vorbă că de…
-Bine nene! Sanatate şi baftă să ai în viaţă şi matale şi toţi ai tăi!
-Baftă şi ţie baiete! Să dea Dumnezeu să ne întâlnim pe stradă după ce scapi de aici şi să stăm şi noi ca oamenii faţă în faţă la o bere!
-Să dea Dumnezău nene! Mai lasi şi mie o ţigară pentru mai târzâu.
Barbatul i-a intins pachetul desfacut şi cu două ţigări trase.
-I-a mă pe amundouă şi să fie de sufletu’ meu!
-Bodaproste nea Jane.
Barbatul grizonat, drept şi cu abdomen proeminentă a plecat mai departe mergand crăcănat printre camerutele cu uşi metalice în care erau cazate numai V.I.P-uri sau deţinuţii bătrâni cu pedepse lungi şi comportament decent.
Bărbatul tatuat s-a aşezat la fereastra lui şi a admirat tăieturile atât de fine încât păreau făcute cu firul de păr . În noaptea asta nea Jan avea să plece la pensie, nimeni nu o să-l mai tragă la raspundere că de ce nu a controlat celula după regulament, ceilalţi paznici vor fi ameţiţi de zaibărul pe care l-a tot lăudat atâta bătrânul iar el va pleca. S-a întins in pat…era cald, prea cald ca să poată dormi în cearceafurile umede, măcar dacă ar fi bătut puţin vîntul să se mai facă o umbră de curent .
Prin difuzorul hodorogit se auzi vocea cunoscută a unuia dintre gardieni. “Nea Jane! Haide bre că aştia nu pleacă nicaieri! Daca vrei poţi să vi să-i vizitezi cand ai chef.”
Bătrânul nu a trecut. A ocolit să îi vadă pe toţi “studentii” lui,deţinuţi care i-au mers la inima.
Probabil că deja beeau, bătrânul le spunea bancuri cu poliţişti ori blonde..apoi după ce o ia bine pe ulei o să spună bancuri deşuchiate…aşa facea el, atâţia ani împreună l-au lăsat să îl cunoască indeajuns. Şi atunci când l-au aduns pe el, acum vreo 10 ani, nea Jan era deja acolo…to burtos şi tot plin de bancuri şi de omenie, atât de multă omenie cât sâ îi contagieze şi pe multi dintre “deligvenţi”, chiar şi pe bărbatul a carui piele strălucea în luminişurile inca neacoperite de tuş. Aştepta să se întunece destul, să plece la gară, la trenul care l-ar fi aşteptat ca să-l ducă acasă.
Gratiile se vor rupe usor, el se va coborâ pe grilajele celulelor goale, aflate în plină “europenizare” şi va încerca să străbată curtea mult prea pustie pentru gusturile lui. Gardul îl va sării cu ajutorul lui Dumnezeu, sau măcar asta spera. Apoi îşi schimba hainele ….o piatră într-o vitrină rezolva problema asta ….şi s-ar fi grăbit…până în oraşul lui nu putea să fi mult de mers cu trenul. Şi-a zâmbit. Halal plan! Demn de un ţigan fără minte care ţinea cu tot dinadinsul să fie prins şi să mai înghită 2-7 ani de puşcărie pentru că nu gândeşte şi se lasă condus de doruri.
Şi el a fost mirat când s-a trezis îmbrăcat cu haine noi dar putin prea stridente, privind mersul trenurilor in gară. Nu avea mult timp! Începu-se vaţi ascunsea. Îl aşteptau deja acasă.
Gasea el o metodă să îi fenteze.
Primul tren pleca târziu, pâna atunci vor sosi să caute cu jandarmii dar a vazut un marfar plin ochi cu fier vechi care singur se îndrepta spre oraşul siderurgic...trebuia doar să îl prindă din mers. Cat de greu putea să fie? Acum 10 ani curse dintracelea facea destul de des.
A alergat dupa el. Era noapte iar terasamentul transpirase de la muscaturile caldurii turbate a zilei. A alunecat de cateva ori...s-a ridicat până la urmă a reusit să se prindă undeva la ultimul vagon. Era fericit şi nu îi mai păsa nici de zgomotul vagonului, nici de rugina plina de gauri şi nici de cuiul care numai Dumnezeu ştie cum a ajuns in pulpa lui Cuiul a ieşit uşor, sângerarea a fost ceva mai problematică dar un garou din maioul cu desene galbene pe fond rosu aprins a rezolvat problema.
Era liber si trebuia să o vada!
Ar fi găsito, tot la vechia adresă în mahalaua cu străzi desfundate şi case multicolre din groapa orasului. Poarta l-ar întâmpina scârţâind altfel, probabil că balamaua a îmbătrânit aşteptând să o deschidă, dar curtea ar fi la fel. Uşa va fi închisă cu o yala pe care cheia vechie, de bronz, ascunsă în locul deosebit nu mai ştia să o deschidă, un moment s-a gândit că este aceeaşi yală dar pur şi simplu dintii cheii lui s-au sterpezit.
„ M-am intors, Floareo... Esti ?” v-a intreba. Doar câinel de dimensiuni mici şi cu aspect de rozatoare ar raspunde cu lătrături aruncate mai mult să enerveze decât să înspăimânte. El îl va înjura cu un zâmbet între desconsiderare şi alint.

A auzit odată că există o listă a prioritaţii la trenuri. Adică unele sunt mai trenuri iar altele mai puţin, iar marfarul este cel mai puţin tren, aşa de putin încât este aproape drizina, de asta durează aşa de mult călatoria. Îşi ţinea mintea ocupată să uite de căldură şi mai ales de arsura din picior care il omora cu zile. Pe de altă parte uita-se de durerea instalată în rinichiul stâng cauzata, se pare, de viata in celula.
La ora prânzului ar visa pe prispa casei sale. Era fercit, probabil v-a mânca ceva, ea gatea totdeauna excelent din tot nimicul şi oricum la foame nu mai conta ce si cum ci doar că omul cu tatuaje în tuş, ar fi fost acasă. În colţul de sus al acaretului de clisă maro ar găsi una din cutiile de tinichia unde-şi tinea ascunse ţigările pentru zile cu soare răcoros şi cer senin, le va gasii ascunse lângă un cuib abandonat de viespi. Şi-a zâmbit, acum 10 ani, gângăniile l-au facut aproape să se lase de fumat cand erau să-l omoare într-o zi. Era prea beat şi uita-se de ele.
Amiaza se va scurgea prin fumul de ţigară îngălbenită . Ea trebuia să sosaească. Probabil era plecata la piaţă şi s-a întâlnit cu vreuna din gaiţele ei şi au ramas la o bârfă mica, asa ca muierile.
Oare avea sarafanul albăstriu de bumbac ce facea pielea bălaie să lucească a marmură? Avea să o sărute, apoi braţele cu vene de tuş aveau să strângă tare, aproape înroşind pielea nefiresc de albă pentru o ţigancă. În odaie probabil se mai găsea patul cam într-o rână, cel de lângă masa din scânduri smălţuite pe care i-a lasat el ultima dată florile pe care i le-a furat.
Aveau să facă dragoste, iar carnea ei avea să fie la fel de tare ca acum zece ani, când a cunoscut el ultima dată femeie.
Ea trebuia să vină! Trebuia să deschidă poarta, să scape sacosele de plastic aproape vopsit pe aleea cu mărăcini şi să-l strângă în braţe. Trebuia!
Pe seară norii se adunaseră făcând soarele să apună mai devreme. Era racoare chiar şi pentru oasele lui, oraşul trebuia să soseasca , îi vedea luminile apropiindu-se şi îi recunoştea mirosul ciudat mereu oscilând între duhoarea de viu şi putoarea de mort pe care numai cocseria combinatului putea sa o degaje.
Când a coborât,ploaia deja începu-se. Era rece ca un cutit dar măcar nu se mai simţea arzand şi curăţa mirosul ciudat ce ieşea din piciorul lui. A încercat să meargă, mahalaua era aproape de calea ferată, dar fiecare pas era o luptă aşa cum fiecare picatură era un scuipat aruncat de un necunoscut invizibil ce vroia neapărat să îl gonească. A gasit tronsonul pe unde se furisa cand nu vroia să fie văzut trecand dinspre oraş spre case. Dincolo de tronson doar o străduţă ca de sticlă separa oraşul de mahalaua rotundă cu cer de cleştar.
Era aşteptat.
-Ce cauţi aici nea Jane?
-Ce să caut băiete...Zaibărul şi bătrâneţea.
-Da aici? După bloc e mahalaua mea.
-Da unde baiete!?
-Pai....bre eu am vedenii?!!
-No!!!...ai cangrenă!
-Păi şi ce facem nene? Mă duci înapoi?
-Unde să te duc băiete? De acum tot înainte, hai că te aşteaptă Floarea acasă iar pe mine..satul alor mei dacă o vrea Dumnezeu.

Asteptarea

2009-08-06T22:08:00.000+02:00

Dimineaţa a început să dezmorţească tabla scorojită a barăcii. Era inca devreme, mai dura până ce soarele o va coace dughiana ruginita făcând aerul prăfuit din ea să danseze in arcuri largi ca de tango.
Bărbatul s-a ridicat din asternuturile mizere ce i-au fost pat şi a turnat din bidonul de plastic apa pentru spălat. Era oaches, de curând trecuse de treizeci de ani şi pielea măslinie avea doar atâtea cute cât să-i dea o notă aproape imperceptibila de distincţie. Se admira cu o modestie aparenta în ochii ceţoşi ai bătrânului sau colocatar în timp ce îl rădea. Nu resisera inca asa procure o oglindă aşa că se ferchezuiau reciproc in acea dimineaţa.
Şi-au îmbrăcat costumele curate, dar cam demodate, şi-au pus acordeoanele şi au plecat spre biserică. Azi era o zi mare. Chiar în dimineaţa aceea urma să se întoarcă Maria! Alaltăieri i-a spus să o aştepte în faţa bisericii să-i cânte o romanţă aşa cum numai el ştia sa cante.
Clopotele îşi lungeau tonurile peste paşii ceor doi muzicanţi făcând umbrele lor lungi din lumina matinala să pară două diapazoane cam ruginite. Era duminică. Micuţa biserică de cartier era neîncăpătoare pentru toţi enoriasii ce voiau să inspire mirosul greu de tămâie. Lutarii s-au aşezat între puradeii zgomotoşi şi bătrânii tăcuţi care ştiau să cerşească din ochi cu atata siguranta ca pareau clienti vechi ai acelui „vad” inca relativ neatins de criza. Spectacolul nu începuse încă, puradeii inca se mai jucau, batranii tacuti mai scimbau inca vreo trei vorbe, toţi actorii erau gata de spectacol....doar sa dea preotul semnalul. Amărâţii le-au făcut repede loc, se purtau de parcă i-ar fi cunoscut de o viaţă. Îl sâcâiau pe bătrân, acesta îi spurca prietenos apoi îşi relua figura acvilină şi cu un gest elegant de lautar ce odata a avut parul uns cu ulei de nuc, isi aşeza pălăria cu fetru si funda de matase pe jos.
Tăceau evlavios în timp ce popa cam ragusit intona ceva din “ Cântarea Cântărilor”. Apoi vocile evlavioase au tacut iar acordeoanele începeau să-şi spună focurile mult mai lumesti decat portile cu evanghelisti sculpati ar fi trebuit sa permita.
Fără acordeon, Maria nu l-ar putea recunoaste în fluviul de lume. Poate ca fara acordeon nici nu s-ar fi întâlnit în acea seară, în localul de lângă aleea cu tei, cea mai bună cârciumă din oraşul de provincie, locul unde el, tiganul intre doua varste dat cu briliantina, stapanea cu muzica lui.
Îşi aranja instrumentul greu peste sacoul cu dungi late şi se pregătea să cânte pentru unul dintre puternicii targului când a văzut-o pentru prima data. I-ar fi spus că este cea mai frumoasă femeie din lume. Iar fi urlato sus si tare chiar acolo dar simţea că nu ar fi nici pe departe de ajuns, asa ca i-a cantat. Acordeonul lui stia atat de bine sa se prefaca intr-o volă care sa atate focuri din taciunii musteriilor lui.
Barosanul plângea beat, până şi curvele plângeau ca nişte plodoaice nevinovate lângă potentatii lor, doar ea, frumoasa, nu a clipit privindu-l aproape o oră.
Nu a aşteptat să-şi primească aplauzele ori banii pe care muşterii îmbibaţi în alcool îi lipeau pe frunte ori îi îndesau darnici în buzunare. A luat-o de mână, lângă ea barosanul între două vârste dormea ameţit de anason.
Au plecat să asculte un ţambal la o bodegă unde trăgeau lăutarii să stea la un pahar de vorbă dupa o zi de spus atatea care nu le partineau. Discutau, dar nu conta despre ce. Glasul ei era atât de frumos!
-Ştii ...nu te supăra pă mine…adicî… eu te iubesc chiar daca nu te cunosc decat de un ceas jumate! I-a spus după ce băutura i-a mai dat puţin curaj. Ea a zâmbit apoi şi-a aprins ţigara.
Când au dansat valsul acela nu prea vienez cantat de tiganii din valea orasului, degetele lui alunecau pe şira spinării de parcă fiecare vertebră era o clapă iar el trebuia sa-i cante o romanta asa cum numai el stia. Mijlocul ei era atât de subţire, iar pielea ei mirosea atât de diferit de amestecul de tei si ţigară care domnea în gradina de vara. Oachesa lui stia sa i se strecore prin toate simţurile. O picătură de parfum, apoi o picătură de atingere şi lautarul intre doua varste era îmbibat cu o senzaţie stranie de băieţaş la prima indragostire.
Masina cu forme rotunjite pe care a tocmito ca sa o impreioneze înainta greu prin noroaiele mahalalei poleite cu raze de lună. Şi-au petrecut noaptea împreună pe prispa joasă aflata atat de departe de carciumile pretentioas din centru orasului. Stelele erau rare dar straluceu atat de frumos printre crengile de mar.
Ea a plecat puţin după răsărit. I-a spus că se vor vedea mâine în faţa bisericii din mahala....biserica aceea cu porti sculptate cu evanghelisti.
Bărbatul inca visa sub mărul din curte când camasile negre au venit cu puştile incarcate ca să il ridice.
„Nu eu, nene!” striga în timp ce bastoanele dibace ale politistilor încercau să-l supună.
S-a agăţat de uşa dubei. Trebuia să o vadă! Nu trebuia sa se lase ridicat. I-au dat peste mâini. Ce le pasa lor ca mainile alea au spus atatea doruri? Când nici o durere nu-l putea convinge sa cedeze au folosit patul puştii. Degetele sângerau, nu mai vroiau să se strângă într-un pumn. La chestura au continuat cu bataia....pana la urma si bataia este o forma de comunicare nonverbala.
- Tu l-ai omorât mă pungasule? Zi mă?
Garda era totdeauna nemiloasă cu cei ce omoară poliţişti. Bărbatul îmbibat cu anason zăcea mort pe undeva. Cineva i-a tăiat gâtul după ce tanara doamna l-ar fi lasat pentru un oarecare lautar din mahalaua orasului. Probabil ca acel chestor ametit de alcool a refuzat să plătească mardeiaşului venit să-şi recupereze fata. Aşa i-au spus la interogatoriu. Probabil că au înţeles că nu el este vinovatul si asta i-a oprit să-l sinucidă cu şireturile de la ghetre prin tualeta chesturii.Nu aveau probe destule dar l-au lasat o noapte la sectie.
Înăuntru l-a cunoscut pe bătrân, erau colegi de celulă, toţi cei pe care bătrânul i-a cunoscut erau plecati la cele vesnice. A fost doar o noapte dar când el şi batranul lui camarad au ieşit pe poarta mare, totul arăta altfel.
Mahalaua era un ghetou iar în curtea mărului şi a prispei joase au găsit baraca crescand deja paraginita. S-au gospodărit ei…Ce conta cum dormi un ceas sau doua când azi urma să o revadă?
Frunzele tremurau osos în timp ce acordeonul încă-şi mai cânta dorul în faţa pălăriei cu pomeni. Toţi actorii plecaseră acasă iar pe cer stelele clipeau ca ascunse de crengile unui mar de cand inca mai existau meri.
Un lăutar demodat şi bătrân mergea singur spre ridicătura cu o baracă purtându-şi acordeonul prea greu în spate, bolborosea cum că mâine va veni Maria lui dar trecu-se prea multă vreme ca cineva să-l mai asculte.

ziguratul frumoasei Ishtar

2009-08-03T09:28:00.000+02:00

Aburul cafelei refuza să se piardă . Îi dansa lasciv spre nări în timp ce trenul căruia nu-i păsa de sărutul lasat amanet frumoasei din vagonul 2 pleca spre micuţul orăşel de provincie. A aşteptat ca şinele să nu-şi mai vibreze in apucături de felină apoi şi-a aprins linistit o ţigara.
Cât frumoasa lui era prin preajmă îşi refuza viciul ăsta, dar acum că s-a întors la starea de anonim care il prindea atata de bine şi-a permis să se autodistrugă în pufăituri cu aroma de alune salbatice . Îşi privea rotocoalele învartindu-se şi cu gura interioara, cea pe care nu o vede niciodata nimeni, a zâmbit.”Ea nu înţelege! Mă iubeşte dar nu ştie ce dobitoc sunt!”
A lasat peronul exact atunci când un nou tren se pregătea să tragă ca sa se incarce cu frumoase in vagonul 2 si apoi sa plece spre alte orasele de provincie.
În urma lui chiştocul ramas pe peron încă mai scotea o vinişoară de fum. Vroia să se plimbe prin mirosul omniprezent de curte semiurbana din fundatura garii. Taximetrişti din faţa cladirii cu ghisee ce-ti vindeau calatorii încercau să-l momească în maşină, probabil că ar fi urcat putin dacă noxele nu l-ar fi făcut să-şi dorească un loc verde unde un anonim ca el nu poate fi gasit mai de nimeni.
Banca unde s-a asezat era ascunsă de un plop gros din parcul cu lac şi fântână arteziană
Poate sărutul de la peron a fost împărţit prea frăţeşte ca să-i astâmpere pofta şi de aceea , acolo, pe banca visa la o ea. In orice caz ochii îi erau închişi când a auzito.
- Tu nu mă înţelegi! Nu ştii cine sunt!
- Eu nu ştiu? Eşti cea pe care o iubesc.
- Nu! Eu sunt toanta care te-a minţit ca să o iubeşti. Ce proastă sunt!
- Ştii ce! Eu m-am săturat de nazurile tale. a răspuns un necunoscut tanar si zvelt cum numai un pusti de liceu poate fi canalizându-şi furia către propriul păr.
- Atunci pleacă! Lasă-mă dracului. i-a răspuns ea printre sughiţuri.
Tanarul zvelt şi-a văzut de drum lăsând lacrimile să se curgă liniştite. El s-a ridicat şi a trecut de partea cealaltă a trunchiului.
Plânsul avea un par roşcat ce curgea în bucle atât de simetrice încât păreau desprinse de pe basoreliefurile ziguratului unei frumoase zeite semite. Mâinile lungi si pistruiate acopereau faţa îmbujorată.
- Atunci când nu plângi ai faţa albă? Nu-i aşa? a întrebat conştientizând abia după ce inepţie a spus.
Fata s-a oprit brusc din plâns si l-a lăsat sa admire pistruii aşezaţi în mozaic usor anarhic peste pomeţii rozalii.
O ştia! S-au întâlnit, au făcut cunoştinţă şi apoi s-au întors în mareea de anonimi cu ceva vreme in urma, sau cel putin asata credea.
- S...salut ! C…ce mai faci?l-a întrebat frumosa Isthar gata să-şi reia plânsul.
- Eu? Mai bine ca tine. Se pare.
- Mulţumesc. Esti amabil! A zambit ea fortat.
- Fără să vreau am auzit discuţia de mai-nainte între tine şi iubitul tău…adică…eram pe bancă înainte ca voi să vă aşezaţi…e…eram dincolo de plop şi dormitam putin… nu vrei să mergem undeva să stăm de vorbă? a întrebat-o ca să scape de penibilul situaţiei.
- Să mergem undeva?
- Adică…ştii tu...să ne plimbăm ca să tragi o gură de aer.
Ea a zâmbit.
- Ştiu ca sunt ridicol acum…dar…nu mă prea pricep la vorbit. i-a răspuns încercând sa zâmbească.

Iubita lui era departe. Plimbându-se cu frumoasa din basorelieful cu pistrui de mozaic nu putea sa -si stie frumoasa mai departe. Ar fi vrut să nu fie acolo, atunci. Să nu simtă dalele bicolore ale aleii trecându-i pe sub picioare, să nu vadă băncile unde perechi îşi şopteau nimicuri dulci printre săruturi şi mai ales să nu ştie cum linia gâtului albal zeitei decolorate se pierdea în umerii mici şi uşor căzuţi de sub puloverul cu anchior . Ar fi vrut să o atingă şi să fie convins ca ceea ce simţeau ochii lui era adevărat. Ca ea este atât de frumoasă.
Ştia că ar fi fost o prostie să se grăbească, trebuia să aştepte un moment prielnic dar stia ca de faţă cu ea, el va fi ca de obicei un mare prost.
I-a atins linia difuza a maxilarului prefăcându-se ca vrea să fie sigur de faptul că ea nu mai plânge. Fondul roşu făcea ca verdele ochilor babilonian de mari să fie şi mai frumos.
- De ce te-ai certat cu prietenul tău?
Ea a ezitat.
- Pentru că sunt o proastă şi o mincinoasă.
- „Calea spre adevărata cunoaştere este să recunoşti ca nu ştii nimic.” Iar daca recunoşti înseamnă ca-ţi spui adevărul . El a schiţat un zâmbet didactic.
- Deci de la filozofie te cunosc eu? i-a răspuns mirată. Tu eşti unul din studenţii care a venit să facă practica la noi la clasă anul trecut.Nu-i asa?
- Bănuiesc…adică posibil.
- Deci domnule profesor, acum că nu mai sunt eleva dumneavoastră unde propuneţi să mergem?
- Ce ai spune de un club? Nu am mai fost de mult şi chiar mi-ar plăcea sa mai vad cum arata unul.
Auzea vag zgomotul făcut de telefon lui in timp ce bateria isi dadea ultima suflare. Frumoasa lui încă nu îl sunase. Probabil ca trenul gonea atât de repede prin câmpul unde ultimmele raze se mai coceau la soare încât nu apuca să prindă semnal.
El şi Isthar discutau pe bancheta unui taxi. In spatele lor, luminile oraşului se aprindeau una cate una pentru cina. Ea îl lovea accidental peste mâini iar el ii răspundea accidental la atingere si râdeau impreuna la cele mai stupide glume pe care le-au auzit vreodată.
Neoanele stridente ale clubului îşi pâlpâiau prin geamul taxiul lor. Amândoi erau îmbrăcaţi de oraş dar în timp ce ea îşi aranja o şuviţă simetric de rebela nimic nu mai conta. Au trecut de gorila nepasatoare fara care un club nu se putea considera respectabil şi sunetul i-a cuprins. Sala era plina iar spoturile cădeau ritmat pe corpurile lasate amanet ringului de niste sufelete prea dornice de cuceriri.
Dansau stânjenit, apoi muzica i-a apropiat si o atingere a fost de ajuns ca acolo sa nu mai fie decât el, ea si ritmul din fundal.
Ea se încolăcea patrunzandu-i osmotic in organism.
Sunetul era energie iar corpurile lor erau erau membrana vibranda.
Ea l-a muscat usor de buza si apoi degetele lor sapau in stratul de haine în căutarea pielii.
- Ai unde sa mergem? l-a întrebat.
- Da. Am o garsonieră.
- Hai..i-a răspuns în timp ce privirea ei o devora pe a lui.
Taxiul se grăbea pe bulevardul pustiu dar parca nu destul de repede pentru ei doi. El ii frământa pulpele simţind cum ar vrea să o rupă în bucăţele mici, cât să o poată devora mai uşor.
Au măsurat în săruturi fiecare treaptă in timp ce urcau până ce uşa s-a deschis în garsoniera doar atât de mare cat sa incapa patul lui şi al frumoasei din vagonul 2. Hainele s-au evaporat, pur si simplu nu isi aveu rostul , din ei a rămas doar esenta ce făcea salteaua să vibreze ca membrana unei boxe de club.
Ea era exact aşa cum trebuia sa fie, atât de perfecta încât se simţea un hidos ce se pierdea in braţele de mozaic decolorat. Timpul lor s-a dilatat de parca numai pentru ei gatul clepsidrei se intindea elastic pana la grosimea unui fir de nisip.
Ştia ca doar un prost s-ar indragostii atunci de basorelieful frumoasei Ishtar, dar simtea asa o foame de izbavire.
Lumina vaga a ţigării se pierdea în încăpere. Probabil fumul îi dansa la fel de lasciv ca cel de dimineata doar ca acum nu-l mai vedea. Căuta bajbaind cu mana o scrumiera ascunsă intr-unul din sertarele noptierei. Azi ii expira contractul de închiriere.
- Ai adormit? a întrebato .
- Nu. De ce?
- Pentru că mi s-a părut firesc.
- La cât trebuie să pleci?
- De unde ştii că plec?
- Camera asta este prea goală pentru cineva care are de gând să rămână. Prietena ta te aşteaptă la noua adresa?
- Da. Am tren pe la 6. Tu ce ai să faci?
- Sunt o proastă şi o mincinoasă dar nu o mincinoasă proastă. Mă voi întoarce la el, mă va ierta şi mă va iubi, iar eu am să-l sarut conştiincioasă. Probabil că atunci când voi ajunge, cafeaua mea va fi deja rece dar el mi-o va încălzi tandru asa cum este el dupa fiecare cearta.
- De ce spui că eşti mincinoasă? Mie nu mi s-a părut.
- Am mintit putin ca sa par ceea ce vroia el sa iubeasca. Eu am norocul de a fi propriul meu Babel, altii trebuie sa isi gaseasca un Babel, al meu e deja pregatit. Tu care ai făcut filosofia poţi înţelege dar el nu poate şi de asta îl iubesc.
Poate ea s-a ridicat atunci când soarele de dimineaţă îi făcea curba soldului să fie şi mai fină. Poate s-a îmbrăcat, l-a sărutat şi ieşind pe uşă i-a spus un „La revedere. ” fals. Cu puţin înainte de a lăsa cheia în cuiul de la intrare şi sa traga după el uşa cu yală automată a privit salteaua pe care inca se mai odihnea amprenta unui singur corp.
Trenul îl aştepta în gară. Şi-a fumat ultima ţigară din pachet şi nu s-a mai dus să-şi cumpere altul. Ştia ca nu va găsi marca lui in orăşelul de provincie dar undeva, frumoasa din vagonul 2 şi o cafea ,care va fi rece până va sosi el, asteptau la o masa pe terasa apartamentului lor din oraselul de provincie.

Neamtul

2009-08-01T15:39:00.000+02:00

Simţea privirile celor trei anchetatori măsurându-l din spatele becului atat de luminos incat parea crosetat din milioane de wati. Auzea şoşoteala lor într-o româna aproximativă, despre zid şi cum că nu putea fi trecut, stia ca romana nu era limba lor, ca vorbesc incet doar ca sa fie auziti mai cu sat. Si daca nu ar fi fost atat de obosit ar fi incercat sa inteleaga ceea ce i se intampla.
-Spunetzi vă rog felul cum dumneavoastră aţ ajuns aici. Rar vă rog cu lux de amănunte. M-aţi înţeles domnule......Anahoreziz? V-am pronuntat corect numele? - Aproximativ domule, e numele de familie al tatalui meu vitreg, el e grec, se pronunta Anahoresis si inseamna ceva doar ca nu mi-a spus niciodata ce. ... Cum să încep...Eu când am plecat de acasă mi-am lăsat viitorul amanet la un tip care mi-a găsit de muncă într-un restaurant in germania. Am lăsat baltă facultatea şi…jales, ori cum nu aş fi ajuns cu atâta carte decât profesor la şcoala din cine stie ce sat de degenerati de campie, unul de ala de se nasc numai plozi supradotaţi acolo. Eram vesel cand am plecat. Aş fi ajuns acolo in germanica, munceam ceva vreme pe nimic, până îmi plăteam drumul la nenea ala, apoi mă puneam pe picioare şi neamţ mă făceam.
Cel putin asa imi era socoteala cand m-am suit in masina ,pana ce o voce calda a anunţat la radio că a crescut suma care trebuia prezentată la granită, iar eu nu mă mai conformam. Când citea comunicatul, vocea, s-a încurcat puţin. Probabil spera ca mai toţi să scape din saracia asta.
Cei din maşină-şi numărau înebuniţi banii, îi auzeam răsuflând uşuraţi, eu număram a cincea oară, poate s-or fi înmulţit. Autocarul a lovit o groapă, ceilalţi au înjurato mulţumiţi că o vor abandona, eu nu am reuşit nici sa scot un „pas” macar.
Blestemata aia de groapă m-a făcut să-mi dau seama că nu am nimic de pierdut, că nu mai aveam de ce să renunt. Acu' era timpul meu...”Alea iacta est”.
“- Opreşte maşina sefu'!” am strigat şoferului.
“-Ce-ai mă? Cum să opresc aici? Te crezi cu taxiul ma?
- Opreşte că altfel ai dat de mama dracului si nu glumesc deloc! Am urlat aproape sarinu-mi ochii din cap de furie. Tiganul burtos ce fuma linistit pe fereastra deschisa s-a speriat asa de tare ca si-a scapat tigara. Probabil ca saracu om a crezut ca sunt turbat ori ceva.
- Traiţ-ar! Nu am voie să opresc la distanţa asta de graniţă că mă lasă băieţii pieton şi-mi dau o mamă de amendă mai usturatoare ca hemoroidu'.
-Opreşte ma că nu-mi ajung banii să trec. Ce masa'n'cur nu intelegi?
-Şi ce ai să faci gadjiule?
-Sar pârleazu! Ce pot face?”
-Repetaţi vă rog această ultimă…figură de ztil. l-au întrebat nedumeriţi anchetatorii straini.
-Care? „Sar pârleazu”? Însemnă forţez graniţa la mine de unde vin, din Cartierul de Est. Mă scuzaţi domnilor da' la ăştia ca mine câtă şcoală îl pui să facă tot mahalagii rămân.
Mi-a spus că sunt diliu tare, tiganul. Probabil eram, trebuia să trec un râu înot, să ma catar peste un zid despre care toata lumea glumea ca a fost facut de Al de Sus ca nici macar El sa nu il sara şi să fac toate astea în timp ce o hoardă de poliţişti mă hartuiesc de pe ambele maluri.
Am spus ca mă risc ,nu avea de ce să-l bata grija pe el. Aşa că a oprit nu înainte ca pe faţa lui tucuirie să apară câteva cute de supărare. S-a uitat la mine şi mi-a urat o bafta cat mai tiganeasca apoi s-a uitat la ceilalţi pasageri şi ducându-şi arătătorul la gură le-a şoptit: ”Mucles sacanaua. Da domni ?!!”
Tânărul tăcea, genele se trăgeau peste ochi iar răcoarea mirosin statut a biroului cu draperii trase îl lăsa indiferent. El vroia doar sa doarmă.
-Bun. Si după aceasta ?auzea vocea ce suna atat de infundata incat parcă ar fi parcurs o mie de kilometrii şi nu doar bratul distanta ce îl separa de anchetator.
-Când am pus piciorul pe asfalt am simţit ca o membrană care nu ma lasa sa cobor, cum să vă spun, un perete ca la celulele vii in documentarele de la televizor, daca mă înţelegeţi. Mâinile baiatului desenau unghiuri ascuţite încercând să-si construiasca decorul care l-ar fi facut mai usor de inteles.
Şoferul a demarat, în urma lui strada se zbătea cuprinsa de frisoane . Nici nu vă puteţi da seama ce repede mergea nebunul ăla. a zâmbit. După... ceva imi indica un drum de tară acoperit cu praf de talc. Am rupt o creangă dintr-un măr pădureţ de la marginea cărării şi o târam după mine să-mi şterg urmele. Încercam să văd arăturile coapte de blestemăţia aia de arşiţă de nu s-a oprit de o lună de zile si care trebuiau sa fie undeva la marginea drumului dar parcă erau ascunse după o perdea ce scârţâia în cântec de greiere. M-am întrebat, să ştiţi de ce nu străluceşte nici macar luna în acea noapte dar mă grăbeam prea tare pentru un răspuns si in plus...fara luna eram mai greu de zarit.
Drumul mi-sa lăţit până ce sa bifurcat la o cruce dintracelea pravoslavnice rusesti la intrarea “no man's landului”. un râset nervos. Am vrut să-l întreb pe cel de acolo în ce parte este Berlinul . Intelegeţi ?râsul a scăzut până ce a ajuns un zâmbet subţire, doar cât să aiba un contrast cu ochii stinsi de oboseala.
-Bun...şi...?lampa ascundea siluetele anchetatorilor. Ştia că erau plictisiţi iar el, un nou proces verbal de completat. Cunoşteau totul. Totdeauna ştiu totul şi nu-şi mai aveau rostul întrebările. Dar trebuie să-l asculte ca sa respecte o procedura.
-Continuam sa merg pe cărare, am ţinut partea spre care se închina crucea, oricum de acolo ,am judecat eu, toate drumurile duc în vest. Praful ala.... se depunea pe mine, se amesteca cu transpiraţia şi...faceam ca o crusta de jumate pământ jumate om sau .....ca un şarpe care a crescut prea mult pentru piele şi nu se mai încape .Vroiam ploaie să mă spele daca ma intelegeti, dar ştiam că asta m-ar fi făcut să înaintez şi mai greu. Acum ma scuzati ca trancanesc atat si mai ales cu atatea amanunte dar mi-e frica sa nu pierd ceva din poveste...adica...Eu vreau sa cred ca daca imi spun cat mai bine poveste cu atat ma veti intelege si pe mine....adica....inelegeti? - Da! Zigur. Cu cat mai multe detalii cu atat ancheta va fi mai gompleta! Stia ca nu e adevarat ce aude dar suna bine si avea nevoie de incurajari ca sa mai uite din oboseala si sa continue.
La marginea cărării, a rasarit de nicaieri o casa cu pereţi palizi ca o fantomă tuberculoasă. Vroiam sa-mi las ruxacul undeva aşa că am intrat. Mă aştepta un mârâit nehotărât şi strigatele lui speriate.
“-Ni strelia! Ni strelia!
-Ia ni streliu. Gavarit rumanschi?
-Da dar nu pria bine.
-Calm că nu trag bratiuha. Româna ta laso că rusa mea e mai proastă.”Era un emigrant ca şi mine, din Moldova cealaltă, era dintr-o familie de români de acolo asa cum eu sunt dintr-o familie de rusi lipoveni de dincoace de granita... adică din românia. Am intrat in vorba si......baiatul radea....am aflat ca în acte îl chiamă Alioşa şi neamurile îl strigă Alin în timp ce pe mine mă chiamă Alin şi bunicii ma alinta Alioşa. Dar ori si cum...adică...El în viaţă vroia să se facă Munchenez şi....avea un caine cu el. Nu ştia să citească ungureşte şi... câinele ăla care stătea la picioarele lui bătând ca un metronom din coada era un câine dezertor de la granicerii unguri. Cică îl găsise pe acolo.... şi l-a botezat Cerberachie. Îl ţinea pe lângă el să...să înceapă să se gudure când o simţii grăniceri şi el sa ştie atunci că trebuie să se ascundă. Baiatul zâmbea iarăşi simţindu-se penibil pentru poticneli, lumina de un milion de wati la întrebat la fel de neutră.
-După acezt episod?
-Mi-am lăsat ruxacul pe platforma de pământ ars şi cu toate că simţeam că mă coc în suc propriu, ceva în mine a vrut să aprind un foc din paginile revistei pe care o găsisem în microbuz, nu pot explica ce ma apucat... Doua scăpări de brichetă mi-au venit pe nesimţite şi m-am trezit când priveam flacăra alunecând de la verde la galben.
“-Ce faci mă? Tu tâmpit ieşti? m-a întrebat în timp ce bocancii lui transformau focul în praf de licurici. Afară ie o beznă de dă bufniţa cu faţa în stâlp iar ta aprinzi feştila de puneai foc la întreg combinatul sovietic? Nu poţi mai bine să faci siemn de lumini mare ca la Las Vegas? Măcar ştiam că vin repede şi ne iau. Bliati! Ibio matchi!
-Scuze...Nu se va repeta. Am încercat să-l calmez.
-Cald vor tine scuziele tali când ne bagă la beci. Daca vrei să faci prostie în continuare , atunci du-te singur că eu nu vriau să fiu prins pi prostia altuia, sunt diestul di prost pientru mine. Daca se mai riepetă cu mânile aistea ti omor! Panimaiş?
Alin a luat o pauza cat sa golească paharul cu apa pe care abia acum îl observa-se. Unul din cele sase braţe ale luminii s-a întins şi i-la umplut la loc.
Când s-a calmat am reînceput discuţia despre graniţă, trebuia sa il recastig de partea mea. Stătea tăcut şi-l mângâia pe Cerberachie îngânând cate ceva într-o româno-rusă aproximativă.
-Ce invormatzii detzineatzi la vremea aceea despre graniţă?
-Pai...este un râu şi apoi un fel de zid rămas de pe vremuri, dar care vremuri nu mai ştie nimeni, că paza este blindată, ca la poarta vestului. Reacţia lui Alioşa a fost hilară. Mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus: ”Pâna la urmă cat asfaltul de pe drum are omul viata ! Atacu braatiuha!”
N-u aşteptă ca eu să fiu de acord, înainta precum armata roşie, daca mă înţelegeţi. Am vrut sa-mi iau ruxacul dar nu ar fi avut nici un rost, pana la urma dincolo mă aşteptau teancuri de ţoale care să se aşeze ca pe om si nu doar pentru cei bogaţi ci şi pentru cei care n-au cu ce să se îmbrace, ca mine.
“-Ce faci tu cu craca aia?”m-a intrebat
“-Ne şterg urmele.
-Zgârcit tu ieşti! Nici urma nu laşi?
-Patrie ingrată nu vei avea oasele mele!
-Deşteaptă! A ta ieste?
-Scipio, un latin, am auzito la televizor.
-Crasiva! Da una deşteaptă a ta?
-Tara mamă te iubesc până la incest.
-Şi asta deşteaptă ieste dar prefer pe Scipio.” Căţelul scheuna întruna dezorientat uitându-se după nişte umbre ce se ascundeau după franjurile perdelei de bezna.
“-Ceva ciudat ieste?
-Ce? Nu as simţii nici războiul nuclear dacă ar începe, am praf şi-n gaura...unde nu intră soarele.
-Niet! Uite la ceru' asta di placaj, şi la praful ăsta caltos parca ie de la teatr...parcă ieste de acela de-l schimbă la spectacole...
-Recuzită?
-Da! Asta. Parca ieste praf artificial ca sa zâc aşa.
-Da! Ungurii s-au hotărât să ia înapoi pământul ardealului transformândul în praf şi s-au vorbit cu ruşi să trimită vanturi din stepă să sufle praful la ei în tară. Sigur!!! Putem sa facem un nou banc. Rusu, românu şi cainele ungurul mergeau prin purgatoriu...
-Niet. Nu purgatoriu! Acolo ajung cei cu bani. În iad intri când faci păcat grav! În purgatoriu ajung cei cu păcate mai puţin grave, adică exces. Aşa ceva îşi permit numai bogaţii să facă pientru că noi, ori ţinem post că nu avem ori dăm în cap şi lu’ mama ca să facem rost. Deci pe noi ori ne mănâncă raiul ori ne pupă soacra lui Ţcaraovski!” Aşa era el, filosof la ori ce! La ori ce. a repetat privind urma buzelor pe paharul cu apă. În spatele luminii vocile şoşoteau despre praful de recuzită şi capacul lăsat peste noaptea de catran topit. Româna aproximativa nu mai conta, doar oboseala.
-Bun. Bun. Râul când ajungeţi?
-Da. Râul...Cerberachie a tâşnit să-şi potolească stea. Eu şi Alioşa ne-am dezbrăcat ca nişte plozi la prima baie din an si am sarit.Era atât de rece apa încât părea făcuta din cuţite lichide, nu altceva. Am pus hainele în nişte saci de plastic, ca să nu ni le udăm şi dăi înot. Pe la jumătatea râului simţeam că până acolo mi-a fost! Picioare bocnă, mâini la fel, nu puteam să mă mişc, Întelegeţi? Lemn. Noroc de filosofia lui.
“-Haida mai nu mă face să te trag la mal. Asta nu-i rece! Să vezi ce reci sunt iernile la noi în maica Rusia!
-Parcă ziceai că eşti din Moldova?!
-Sunt! Dar pe noi ne trage un curent de când s-au înţeles ungurii cu ruşii să-şi ia ardealul înapoi.
Am râs! Probabil de asta am trecut. Nostim a fost că pe malul celălalt ne aştepta o barcă excelent întreţinută şi cu înmatriculare de România. A început să înjure bilingv pe barcagiu şi apoi pe javră. Câinele era singurul care ştia ungureşte mai mult de o înjurătură şi rămăse-se pe celălalt mal.
În lumina, hârsâitul plictisit de creion s-a oprit doar cât să fie înlocuit de bătaia cadenţată a radierei pe biroul de pal.
-A mai spus ceva notabil?
Pustiul zâmbea de parca somnul se împrăştia şi putea să vadă stelele. Exact aceleaşi ce străluceau în acea noapte pe cerul de la apus.
-Ştiţi! Noi în ţară avem o vorbă...cică iarba-i mai verde la vecinu-n curte. Chiar aşa era atunci. La bozgori era frumos şi acoperit de rouă. La bozgori. Ce ne-am mai amuzat de cuvântul ăsta. A rupt o creangă şi a târâto ca să nu lăsăm urme în nisipul de râu. Mi-se pare nostim ca am sărit “pârleazul” la “bozgori”.
Putea simţii uimirea celor din lumina.
-Bozgor înseamnă om fără ţară, apatrid. Când i-am explicat tovarasului meu moldovean a început să repete precum un ţânc de generală. Accentua fiecare silabă din cuvânt până ce a invatat sa le rosteasca ritmat ca bătăile de ceas. Într-un final ma întrebat ceea ce stiam ca vrrea să ma întrebe de mai mult timp.
“-Ţie dor de ţara'ţi va fi?
-Ca hoţului de puşcărie. De la distantă. Ori cel puţin aşa cred.
-Da...măcar ai avut ţară tu!
-De ce?
-Păi...ca să zic aşa...eu sunt prunc al Uniunii Sovietice. La noi inURSS era o vorba: Unu pientru mama, unu pientru tata si unu pientru tara. Eu sunt al treilea colpil la mine in familie...intelegi? Iar patria mea...”est kaput” cam de la vârsta de la care eu ştiu de mini. Adică ieu sunt bozgor şi odată ajuns acolo am să fiu neamţ care tot de rău ieste.”
-De ce este rău?
-Pai in limbia slavona, neamţ înseamnă străin de neam, limba incalsita, am auzit la televizor io.
În spatele luminii creionul ticăia insultat pe blatul de pal.
Băiatul ştia că trebuie să se tempereze, să câstige bunăvoinţa vârfului acela de grafit ce poate hotara pentru el.
“-De unde eşti din Moldova?l-am intrebat.
-Din Bălti!
-Si n-o să-ţi fie dor de gârlele de pe acolo?
-La noi au săcat bălţile ca să planteze cucuruz, aşa că ioc bălţi dacă nu plouă. Da şi când plouă. Amsterdam ne fasem. Nu altceva!
-Atunci vei fi cetaţean german de origine băltăreaţă!
-Nostim! Stai să ma gadil, lipovanule! Tu eşti din baltă.
-De fapt eu sunt din Galaţi, un oraş la graniţa cu voi, intr-o câmpie secetoasă iar cel mai apropiat luciu de apă este balta unde-şi aruncă un combinat siderurgic din oras cianurile. Am văzut delta în copilărie! Un pumn de nisip şi nişte canale mai mult secate. La noi in balti au pus floarea soarelui nu cucuruz.”
S-a oprit brusc, m-a privit şi apucându-mă de braţe m-a întrebat:
“-Mă! Da păretele unde-i?
-Care?
-Ala di pe graniţă. Care altu mă ţini pi mine acuma?
-Poate am trecut de el fără să ne dăm seama.
A zâmbit mistocareste.
-Ăsta bratiuha este lung cât lumea cujet ieu.
-Am auzit că-n Australia au ridicat un zid cât continentul ca să nu traca iepurii pe partea cealaltă că cică un iepure de asta scapat este mult mai deştept decât un cangur şi de isteţi şi iubăreţi s-ar înmulţii şi ar mânca toata iarba lasandui pe saracii canguri, cetateni bastinasi ai Autraliei, ar murii de foame din cauza imigrantilor
-Te simţi iepure bratiuha?
-Nu zaiţ pagadii!”
Am ras noi doar pana ce am văzut zidul ridicându-se în faţa noastră . Lângă el simţeam că are ochi ,cum să va spun...ochi ascunşi în ghemotoacele de sârmă ghimpată. Afurisitul ala de zid este pătat ca braţele unui bătrân şi nu este prea înalt dar....arata ca un halterofil de ala mic si indesat. Înţelegeţi?
Dincolo de lampă, creionul nu se mai sinchisea să noteze.
-Alioşa a scos o geacă de jeans veche şi mi-a făcut semn să-i ţin scara ca să o aşeze peste sârma. Cică era făcut în USA, Levi Straus, a luato taică-su mai de mult din Moscova, cica era cumaprat chiar de la un bisnitar din Piata Rosie . Ne-am ridicat unul pe celălalt şi ne-am pus cu fundurile pe jachetă uitându-ne ca niste dobitoace la Europa. Jucam la piatară-foaie-foarfece care să sară primul si sa fie cel ce pune prima data piciorul pe pamant vesti atunci când a apărut ungurul ala de Attila poliţistul .
“-Staţi ori trag! Aici Hungaria. Voi pe cine căutaţi?
-Stau hunule că nu plec. Europa o caut în neamu’ vostru. a mormăit Aliosa.Bratiuha. Eu zic ţie în ruseşte iar tu traduci pentru Attila ăsta. Spune-i că are trei posibilităţi: 1. Să-l las rece aici şi eu să-mi văd mai departe de drum.2. Să mă omoare că eu de întors in saracie nu mă întorc, ori 3. să facă o plimbare fluierând şi cu beregata întregă.”
Mi-a dat un ghionte ca să încep. Nu mi-e rusine! Mi-era frica de moarte acolo cocotat pe sarma. Am încercat sa fiu cât mai clar. Ungurul avea cam aceeaşi vârsta cu noi. Simteam tarsa lui aburind din spatele ţevii de automat, poate era ceva in felul cum respira ori...nu contează...ori cum nu a coborât arma .
“-Sari şi tu când ajung la trei?” M-a întrebat Alioşa hotarat cum numai un rus poate fi.
“-Mă dar daca murim?”
“-Dacă murim… ne ducem...cat vriei sa faci umbra pamantului?”
Dadea atata incredere Aliosa al meu. Apoi a început să numere. Mâna dreaptă a tanarului interogat ţinea un ciocan imaginar de durgher. A ridicat ciocanul imaginar şi a lovit cu convingere într-un piron invizibil făcându-l să răsune sec.
-Aveam ca un cui în cap şi cu fiecare cifră de care trecea ceva mi-l bătea mai adânc in cap, pâna ce la trei ieşise prin ceafă şi mă ţintuise de un perete înalt si invizibil ca de oglinzi ce se încropise în spatele meu. Ştiu că pare incredibil dar chiar am simţit pironul şi sticla rece. Pe cuvânt. tânarul gesticula abrupt aproape ridicându-se de pe scaun.
Silueta şi lumina se contopiseră de mult in ochii lui şi acum căuta ceva prietenos în camera capitonată cu melamină, să-şi agaţe privirea, dar totul era neted ca orice zidcapitonatcu melamina iar biroul era banal ca suma tuturor birourilor din lume.
-Asta e tot? L-a întrebat vocea incredibil de cunoscută într-o română perfectă.
-El a sărit....Stiţi? S-a întâlnit cu glonţul tras din frica de grănicer . Chiar in cap cred ca la nimerit. L-am auzit căzând greu ca o carcasă de abator, apoi au mai răsunat înfundat trei focuri. Zidul capatase un luciu grena în care aproape mă puteam distinge. Nu am mai putut rămâne! Am luato la fugă pe un câmp ţinându-mă de o parte. Nu cred să mă fi împuşcat, o fi fost un plumb rătăcit din Aliosa. Simţeam pământul framantandumi-se sub picioare...ca o spinare de taur dornic să ma arunce. Cred că am căzut pe vreo arătură. Nu sunt sigur..... dar atunci când m-am trezit eram întins undeva pe asfalt încercând să caut ca prostul o groapă in caldaram în timp ce o asistentă cu onduleuri roşcate încerca să-mi potrivească brema.
“-Ce s-a întâmplat? Am murit? Dar Alioşa? Celălalt? Ţin minte că am întrebato.
-Linişteşte-te Alioşa. Celalalt nu există. Mi-a răspuns într-o română curata , ca a dumneavoastră. Esti bine....de acum, pentru tine, nu mai exista griji.
Siluetele din spatele luminii tot mai plapande se contopisera de mult, Necunoscutul cu o forma comuna s-a ridicat şi a deschis perdelele. Ochii nu l-au mai durut. Lumina era calda, prea calda pentru lumea lui
-Deci...mă primiţi?
-Du-te şi te odihneşte fiule! De acum esti acolo unde trebuia sa jungi. Nu te mai chinuii.

Fabrica

2009-07-29T07:09:00.000+02:00

Ciudat trebuie sa fi fost proprietarul fabricii de pe Strada Veche de la marginea cartierului de est. Niciodata nu il puteai gasi, dar la fiecare sedinta sefii de echipa aveau directive proaspete, venite tocmai de sus ce trebuiau aplicate si care,in general, se potriveau ca o manusa situatiilor. Unii spuneau ca e de mult in bransa, ca e un domn inalt si frumos, altii spuneau ca e doar un batran garbovit care nu are ce face cu noptile nedormite decat sa gandeasca noi metode de a-si turmenta angajatii, unele voci spuneau ca proprietarul nici nu exista, iar fabrica de jucarii ar fi rasarit asa deodata la marginea cartierului si functiona asa....de la sine putere.
Nu era departe de adevar acea ultima parere. Intr-o zi o firma nemteasca, cu echipament nemtesc si muncitori ce vorbeau numai nemteste au aparut la vechiul C.A.P. Si intr-o zi mai putin de o saptamana ar fi ridicat hala moderna unde acum se produceau papusile si soldateii pentru export.
In acea duminica un barbat scurt si cu un accent ciudat a venit sa bata la porti ca sa caute angajate.
Nu i-a fost greu sa gaseasca femei dornice de munca, dar tineret sau barbati...asta era cu totul altceva.
O epidemie ciudata lovise Strada Veche si se strecurase pervers prin toate cotloanele pana ce aproape nici un tanar peste 16 ani si nici un barbat in putere nu mai ramasese. Au inceput sa dispara intr-o zi, scurgandu-se catre un vest indepartat, dar bogat in mine de aur ce puteau aduce oricui bunastarea si lasandu-si femeile , vaduve pe timp de pace, sa se descurce cu salariul de la fabricuta si copii de acasa.
Se vindeau bine oamenii de plastic, occidentalii erau innebuniti si cereau mereu mai multe papusi, mai multi soldati, mai multe jucarii ieftine pe care privindu-le sa ii faca sa se simta ceva mai oameni. Dupa un timp toate femeile lucrau la fabricuta, munca era atat de migaloasa incat era mai mereu nevoie de noi angajate.
Nimic nu se facea cu aparate sofisticate. O femeie mare, dar blanda in privire, incalzea globurile de plastic intr-o caldare cu un bec puternic si apoi le sculpta cu grija. A fost brutarita la vremea ei tanti Simionov, si modela colaci si pupeze pentru parastase si nuntile cartierului pana si acum. Nu era batrana, dar in ea puteai citi sfarseala aceea ce numai cei trecuti prin viata o pot avea. Cand domnul cu accent ciudat a batut la ea la poarta l-a primit inauntru si l-a invitat in sufrageria joasa la o cafea, sa vorbeasca si ei omeneste. Barbatul a fost fascinat de o poza nu prea veche a sotului si baiatului ei. Amandoi munceau in Italia acum, turnau beton intr-un zgarie-nori din Milano, unul atat de mare incat intreaga Strada Veche ar fi intrat cu tot cu casele si ulitele ei desfundate numai in parcare si tot ar fi ramas loc pentru caisii din curti si viile ce umbreau prispele. Asa i-a spus baiatul ei cand a sunat-o ultima oara. Ce mult i se schimbase vocea.....Cand a plecat inca vorbea pitigaiat, iar fata lui inca pastra androginitatea aceea pe care baietii o pierd la varsta pubertatii. Ce fata de inger avea fiul ei, si ce cuminnte era! A plecat la tatal lui sa-si faca o situatie si sa fie si el barbat la casa lui cu putini caisi si vie la prispa.
Barbatul ei avea cei mai frumosi ochi pe care femeia i-a vazut vreodata, iar cand l-a cunoscut, inainte sa il ia in armata, trasaturile lui erau aproape la fel de androgine ca cele ale fiului lor. Doar de asta ii era tata! Dupa aceea greutatile au inceput, atelierul fermei s-a inchis, iar el a ramas fara munca si tristetea s-a intarit in ciment pe fata lui.
Acum isi sculpta fiul in papusile alea frumoase, iar duritatea barbatului ei se citea pe chipul tuturor capitanilor de jucarie ce impanzeau vestul.
Vecina ei,Staneasca planta par de plastic in capetele inca moi, Par blond, rosu, brunet sau chiar culoarea aceea ciudata pe care o avea fiul ei, nici rosu ca maica-sa, dar nici negrul acela pe care il avea sotul ei in tinerete. Era tigan sotul ei, unul romanizat, dar totusi nascut la umbra rotii carului. Ceausescu i-a stabilit pe el si pe familia lui cand avea vreo zece ani, le-a dat o darapanatura, le-a luat calul ca sa il faca clei si le-au sfaramat caruta cu o “drujba” ruseasca ca nu cumva sa se gandeasca sa plece, iar ca multumire ca aproape nu au protestat le-au intocmit si certificate de nastere la toti membrii familiei.
Ea s-a indragostit de razboinicul scit. Toti pe Strada Veche se temeau de ciocanele lui si mai ales de viteza care ii castigase porecla Cassius Clay. Cand a ramas grea tatal ei si cu fratii mai mari au vrut sa arda cuibul tiganilor. Era clar! Singura explicatie era ca scitul o violase, altfel ea nu ar fi dezonorat niciodata pe taica-su cu un tigan! Cat se inselau! a fugit la razboinicul ei inarmat cu topor si cutit si l-a convins sa o ia de nevasta inainte sa se intample vreo nebunie. Ce fata a facut tatal ei cand a vazut certificatul, nu a mai putut sa spuna decat ca daca e flacau se va numi Ghiorghe ca raposatu' de strabunica-su, nume sanatos, romanesc si crestin, nu aberatii d-alea tiganesti.
Sotul ei a plecat in Spania si l-a luat pe Ghiorghe, care in ciuda numelui sanatos si romanesc, stia sa cante la tambal ca un drac de tigan si acum il acompania pe taica-su ce canta la acordeon in centrul Madridului; l-au dat si pe dracovenia aia de internet, o vecina i-a recunoscut pe un filmulet de pe un oarecare site, mainile lui zburau atat de repede incat era unul din zeii aia indieni cu o mie de brate.
I-a condus la autobuz cand au plecat, i-a ajutat cu bagajele, caci tambalul era mare si d-abia il carau. L-a mangaiat o ultima data in parul sarmos roscat-negru, era dat cu gel si baiatul s-a suparat asa cum toti adolescentii se supara cand mamele fac asa ceva. Si-au luat la revedere, dar tanarul i-a promis ca ii trimite un laptop si un mobil de ala cu fite cum nu avea nimeni in cartier ca sa poata vorbi in fiecare zi. Mobilul l-a primit, doar ca uita sa mai sune.
II mai povestea vecinei ei de asamblare, Tinica Chiparu, cateodata , nu ca ea nu stia...dar daca te descarci mai uiti ca si vorba asta o fi un fel de bautura sa-ti netezeasca inima.
Tinica avea doar 23 de ani, epidemia nu o lua si pe ea, dar in schimb nu il crutase pe barbatul ei, Adonisul mahalalei. Greu era sa nu iti cada cu tronc un barbat ca el, femeile roiau in jurul lui si dupa ce s-a insurat, trebuia sa le tina departe de omul ei cu facaletul.
Inainte sa se suie in autobuz au facut dragoste, el facea intotdeauna dragoste ca un soldat inainte de batalie. De ceva vreme nu mai avea vesti, stia ca acum innebuneste vreo muierusca de aia cu limba scrantita, dar spera ca dimineata omul ei isi aduna hainele si pleca, lasand-o pe cucoana cu un zambet dulce amarui si cu ceva mai putini bani in poseta.
Doamana Dorobantu visa, asa facea in fiecare zi cand facea bratele soldatilor de jucarie, cand domnul cel cu limba schimonosita de accent a venit si a vazut zidurile si mai ales gropile sapate de fii ei, s-a crucit. La douazeci de ani fii ei sapau asa de adanc, incat parea ca intorc tot universul pe dos. Baieti buni gemenii , nu a avut niciodata probleme cu ei, erau silitori si desi crescusera mari ca niste tauri niciodata nu s-a auzit pe Strada Veche ceva rau la adresa lor. Acum erau in Irlanda drumari , ii trimiteau poze cu ei, cu casele si cu frumoasele lor, fete finute, da' cu niste nume rasucite ca nu le putea niciodata pronunta asa ca le rebotezase, Rodica si Marlena, ca e mai simplu...Vor intelege ele cand o vor vizita.
Gina, fata ce modela busturile, era frumoasa fabricii; inca nu plecase....dar nu mai dura mult. Busturile facute de ea i se potriveau asa de bine...nu pentru ca ar fi avut ea corpul de papusa, dar curbele ei se copiau asa usor pe plasticul cald, pur si simplu mangaia bulgarii asa cum ii placea ei sa fie mangaiata pe vremea cand mai erau baieti care sa o dezmierde si sa se bucure cu ea. Cand facea busturile soldatilor totdeauna isi amintea de cate unul din iubitii ei, bine ca totdeuna a avut o inima mare, acum crea zeci de modele ce niciodata nu se asemanau cu celelalte.
Numai baba asambla papusile, patronul insistase ca papusile sa nu fie niciodate asamblate calde ca partile atat de meticulos muncite s-ar fi deteriorat, iar la fabrica de la marginea Cartierului de Est niciodata nu se produceau rebuturi. La baba veneau oamenii mahalalei sa se drega atunci cand aveau cate ceva, baba avea leac la orice. Ce era cu ea nimeni nu prea stia, pana si batranii din Strada Veche atunci cand isi aminteau de tinerete, isi aminteau de ea tot batrana, unii mai saraci cu duhul ziceau ca era la fel de batrana si pe atunci.....dar aia erau saracii cu duhul si nu au nici o vina ca sunt asa.
Cert este ca baba avea cele mai bune mere de pe intreaga strada. Copiii intotdeauna ii calcau curtea la vanatoare de mere, ea se prefacea ca se supara, cateodata mai nimerea chiar si cate un toiag pe spinarea unuia sau altuia doar asa....sa faca merele mai dulci. De sfanta Marie, la hramul bisericii din mahala, culegea toate merele pe care le mai avea si le dadea de pomana la vecini si la cersetori. Erau asa de bune ca pana si tancii isi puneau bobmboanele deoparte pentru un mar de-al babei.
Era seara, sirena veche, singurul lucru pastrat de patron, anunta sfarsitul zilei. Femeile se grabeau acasa, aveau de gatit si de dat o chelfaneala mica tancilor....doar asa preventiv, ca nu exista baba frumoasa si copil cuminte.
Numai lumina din biroul proprietarului mai ramanea aprinsa, cateodata cica se vedea si umbra cum cobora scarile sa inspecteze fiecare papusa si soldat in parte. Avea obiceiul sa sufle peste ele, sa vada cum joaca nuantele in parul lor si sa vada fiorul strabatandu-le corpurile goale.
Noaptea un camion venea si lua cutiile spre distributie in occident unde famiile le imbracau ca pe copiii lor, le cresteau si le trimiteau la scoala, fara sa se gandeasca vreodata ca scumpile lor progenituri s-au nascut din bile de plastic, undeva pe Strada Veche , la marginea Cartierului de Est, intr-un vechi C.A.P.

O poveste fara sfarsit

2009-07-18T14:06:00.000+02:00

Stelele străluceau mai frumos ca niciodată peste acoperişurile de tablă ale mahalalei crescută embrionar în afara orasului capitala europeana.
Fetiţa le admira din braţele mamei atat de slaba incat parea de mult dusa intr-o alta lume .
-Mamă, di ci strălucesc stelili? A intrebat ea fără să privească lacrimile de pe obrajii supti ca de icoană.
-Străliucesc şi ele….. că ăsta le e rostu', prinţăso.
Fetiţa s-a întors şi a mângâiat maxilarul proeminent cu atâta tandreţe încat femeia a simţit o mână de bărbat îmbrăcată în mânuşă din piele de copil.
-Da-mi zâci odat' povestea?
-Zâc. Au răspuns buzele vineţii aprinzând o ţigară.
Trei fumuri adanci şi ţigara era dusă; mâna cu aspect de creangă tremura în continuare.
-O fost odată ca niciodată, că de nu ar fi nu s-ar povesti, o prinţăsă mai deosebită. Ghearele cu pretentii de degete loveau fruntea încreţită cu mult peste cei 25-30 de ani cat putea numara femeia.
-Di ci mai deosebită?
-Pai era o prinţăsă-căpcăună, s-a auzit vocea masculinizată accentuând fiecare literă din cuvântul ce ar fi trebuit să sperie.
-Da' căpcăunii au prinţăsi, mamî? Întreba fetiţa tolănindu-se pe fusta înflorată.
-Au! că şi ei e oameni! Tremuratul nervos al femeii încerca să se transforme într-un legănat care să le liniştească pe amândouă.
-Da' era rea, prinţăsa asta a căpcăunilor?
-Nu, scumpo! Era bună ca toati prinţăsili din lumi doar că era aşa...mai kalie, că aşa e neamu' căpcăunilor.
-Aha! Da' cum arăta un căpcăun di si temi lumea di el?
-Păi.....un căpcăun i ca un om da' mai deosebit! Adică e mai kaliu şi arată aşa ca...un căpcăun.
-Da' căpcăunii e răi, mamă?
-Nu e răi, prinţăso! E ca restu dă buni da' fac şi ei....Auz'?! Dacă mai pui multe întrebări ai să auzi povestea la pulivarî!
-Atunci zî!
-Deci! Era odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un regat aşa frumos cum nu mai văzuse nimini!
-Şi cuma arăta? întrebă fetiţa, jucându-se cu degetele de la picioare.
-Păi..era plin de palate cu acoperişuri de aur şi argint, cu două luni şi doi sori strălucind, avea câmpuri bogate şi pline di flori, zise femeia privind acoperisurile de tabla zincată pe care dogoarea zilei trecute făcea reflexiile de lună să danseze lasciv în timp ce o boare de vânt îndepărta mirosul ghenei în curs de ecologizare.
-Sî în regat acolo, era paci şi fericire şi aşa o bogăţâie cum lumea nu a mai văzut, tot poporu' căpcăunilor cari trăia acolo nu ştia de foami şi de neajuns, ce mai bara-bara, toţi erau fericiţi.
-Ce bine le-o fi...răspunse fata mângâindu-şi burta şi apoi reluând jocul cu degetele.
-Da...femeia mai scoase o ţigară din pachetul necartonat a cărui marcă străină nu ar fi putut-o pronunţa chiar dacă ar fi ştiut să citească. Bine mai era în regatul căpcăunilor...aşa de bine că vecinii lor, fătfrumoşii mureau de oftică că în înpărăţia lor nu era aşa de belfereală.
-Fătfrumoşii, mamă? Cum arată un Fătfrumos?
-Păi...femeia zări duba de culoarea albastrului de miezul nopţii şi fluieră cât putu de tare ca în câteva momente să se audă fluierături din toată mahalaua. Cum să fie....erau înalţi şi bine făcuţi, cu capetele rase ca să nu se vadă păru' bălai, au ochii albaştri şi pielea ...albă, albă şi curată. Când treceau la vecinii lor se îmbrăcau mereu în albastru închis şi purtau cagule ca să nu îi recunoască atunci când le călcau casile.
-Buun, şi prinţăsa-căpcăună?
-Da... prinţăsa căpcăună. Câinii lătrau. La câteva barăci distanţă se auzeau urlete. Apoi toţi câinii mahalalei se treziră, iar becurile legate dubios la stâlpi s-au aprins, ca siluetele zdravene, semi-îmbrăcate, să caute bâtele şi cozile de lopată.
-Păi...căpcăunii se apărau ei cum se apărau...când veneau feţifrumoşii ieşeau la bătaie cu ei şi luptau parte-n parte, ca zmeii, dar feţifrumoşii fiind mai târşari din fire chemau mai mulţi şi atunci îi ciolăneau pe amărâţii de capcauni.
Din baraca de sub acoperişul cu femeia povestitoare, silueta tatuată a unui bărbat ieşise ameţită de băutură mânuind un cuţit lung cu pretenţii de sabie. Femeia a amuţit, iar pupilele se dilataseră aşa de tare încat păreau ochii unei pisici în cea mai adâncă noapte. Copilul privea statuia de carne şi aştepta. Silueta a căutat într-un cotlon de la grindă ţigările şi când nu le-a găsit a lăsat printre dinţi o înjurătură gâjâită, apoi s-a alăturat mulţimii ce se strânsese pe uliţa cu aspect de rigolă. Femeia nu îl mai vedea, probail se transformase într-un punct roşu, jar de ţigară luată cu împrumut.
Din pachetul ei mai ieşi un bastonaş alb şi se transformă în scrum.
-Căpcăunii erau disperaţi de fătfrumoşi, habar n-aveau ce să facă ca să mai scape aşa că s-au hotărât să trimtă pe cineva să ceară sfat lu'... Puia Gaia, o vrăjitoare cam dilie ce locuia..... femeia privi împrejur până ce ochii i-au rămas pe câmpul nesfârşit de gunoaie. ....Locuia dincolo de Marea cea Lată. Da' nu aveau pe cine....regele era bătrân şi plin de răni de la atâtea lupte cu fătfrumoşii, regina....nu putea, dar cineva trebuia trimis. Aşa că au trimis prinţăsa. I-au spus să aibă grijă la drum, şi mai ales oricât de somn i-ar fi să nu doarmă la Puia Gaia.
-Zi de prinţăsă!
-Păi prinţăsa era o fată frumoasă şi zgubilitică, era cu mintea cam vâjâită ca toţi cei de vârsta ei, dar era o fetiţă aşa de bună...mierea lu' Dumnezău, nu alta! Zise femeia mângâindu-şi copilul.
-De dimineaţă fata a plecat; avea o traistă cu alea-alea de has şi ţoalele de pe ea, mai mult nu putea să care că avea cu ea un cufăr greu cu un dar pentru Puia Gaia. Şi merse ea şi merse pe cărările regatului, unde toată lumea o lăuda ce frumoasă e şi ce curajoasă că face călătoria asta. Regatul căpcăunilor era întins şi 7 zile a avut de mers până la Marea cea Lată, iar hainele ei devenira tot mai răpănoase, iar oamenii o recunoşteau tot mai greu, până ce în a şaptea zi, pe malu' mării niciun barcagiu nu a vrut să o treacă.
-Di ci?
-Păi, nu mai arăta ca prinţăsa şi ea degeaba le spunea că tata ei e regele şi dacă o duc şi o întorc o să le dea juma' de înpărăţâie, că ei ziceau că e dilie şi că dacă nu are bani să le dea de dus, nu o trec. Şi ea plângea, plângea pe malu' mării şi nu ştia ce să facî şi cum plângea ea, se făcu sară şi văzu un călăreţ roşu ca para, cu straie aşa de roşii că pălea şi ruşânea, iar calu' lui aşa era de roşu că şi focu' se îngrozea. Cum alerga el spre răsărit, mantia lui flutura în aer şi prindea în ea şi ultimile raze de ziuă. Când călăreţul a vazut-o s-a oprit şi calu' lui cât era de nărăvaş a nechezat. Fetiţa era îngheţată de frică, aşa că el a apucat-o de braţ şi a aruncat-o pe cal şi a dat fuga peste mare.
-Păi, cum aşa? Întrebă vocea copilaroasa din spatele ochilor mari şi căprui.
-Păi aşa. Calu' ăsta roş alerga aşa de repede că nu apucau copitele lui să se scufunde, numa' cât rămâneau urmele de potcoave în mare şi până să le umple apa la loc el era deja hăt mai încolo. Câinii nu mai lătrau, iar tărăboiul dispăruse, dar luminile erau în continuare aprinse iar bărbaţii strânşi pe uliţele mahalalei, duba albastru de miezul noaptii era răsturnată de-a curmezişul intrării în ghetou.
-Şi unde a dus-o călăreţul?
-Unde să o ducă...la Puia Gaia acasă, pe malul celălalt.
-Da? Şi ce fel de casă avea?
-Păi, de care să aibă....avea o casa cu picioare de găina care dansau întruna şi casa asta era mică de d-abia încăpea un om şi fără uşi ori fereşti.
-Serios?
-Pe bune! Iar casa asta era într-o curte cu gard de oase. Călăreţul a dat drumul prinţăsăi în faţa curţii. Ea l-a întrebat dacă aici stă Puia Gaia, iar el a dat din cap că da, apoi a plecat mai departe spre rasarit. Fata a intrat în curte şi s-a dus la casa care dansează să cate uşa.
„ I cineva acasă?” striga ea.
„Da, dar nu pot să ies că m-am încuiat înăuntru şi casa asta nu se mai opreşte din dansat.”
„Bine, dar nu e nicio uşă aici!”
„Eee, nu-i! N-o vezi tu! I-a zi: Întoarce-te cu spatele la pădure şi cu faţa la mine!”
Fetiţa zise aşa şi deodată apăru o uşiţă.
-Si ce fel era uşiţa?
-Păi, uşiţă. Femeia privi duba cu un geam fumuriu, spart...Avea o broască specială, plină de dinţi care cânta întruna melodia pe care dansa casa.
„Acu' dă-mi drumu' şi am să te ajut la ce vrei tu!”
„Păi, cum?”
„ Caută cheia cea ştirbă! E pe undeva prin iarbă că au aruncat-o nişte nesuferiţi de căpcăuni care m-au călcat mai de mult.”
Fata căuta în bagajele ei şi găsi cutia. Când o deschise înăuntru era o cheie ruginită şi bătrână, fără niciun dinte care tremura de frică atunci când a auzit că va fi băgată în broasca cea cântăreaţă. Se chinui ea să nimerească gaura care sălta odată cu casa şi cum reuşi casa s-a oprit din dansat, iar broasca dinţoasă rodea liniştită din cheie. Prinţăsa a deschis uşiţa şi ce să vadă înăuntru! Casa era aşa de mică încât la uşa îi erau picioarele babei şi capul la perete, iar cu nasul îi atingea acoperişul. Baba scoase scăriţa de ceară care o ţinea pe piept şi coborî şi se sprijini în toiagul tot de ceară.
-Păi, şi nu se topea toiagul ăla dacă era de ceară?
-Nu se topea, că baba era rece şi vânătă la faţă de parcă nici nu era.
-Ahaaaa! Şi nu era ofticată baba când a văzut că o căpcăuniţă i-a deschis uşa?
-Ba da, dar nu avea ce să îi facî pentru cî avea datorie acum faţă de ea şi datoriile fie ele de bine fie de rău trebuiesc achitate.
„Cu ce ocazie pe la mine pe aici, fătucă?” a întrebat-o Puia Gaia.
„Păi, m-a trimis mama şi tata să-ţi cer ajutorul. Fătfrumoşii ne tot atacă!”
Baba îşi mângâia ciocul lung şi păros şi tot mângâia întinzându-şi firele dese până ce ochii ei căzuţi în orbite au strălucit.
„Ştiu ce tre' să faci! În mijlocul mării e o insulă, Insula ne-Dreptului şi pe insula aia e un stejar foarte bătrân la rădăcina căruia se găseşte îngropat un cufăr, în care se află un iepure, în burta cui se afla o raţă, ce are în ea un ou, care are în el un ac în vârful căruia se află sufletul lui Fătfrumos, împăratul fătfrumoşilor. Dacă tu reuşeşti să iei acel ou şi să i-l spargi de piept lui Fătfrumos, atunci el îşi va recăpăta sufletul şi ai lui nu vă vor mai călca pe voi, căpcăunii.”
Ochii prinţăsăi se închideau de oboseală, cam aşa cum se închid şi ai tăi acum. Îi spuse mama în timp ce fetiţa se chinuia să nu adoarmă pe tabla încinsă a acoperişului.
-Io nu dorm! Te ascult! A zis ea, în timp ce flăcări ce dansau din alb în roşu înconjurau cartierul.
Femeia s-a întins pe tablă, astfel încât gura ei să fie la urechea fetiţei.
-De acu’ trebuie să fim cât mai liniştite! Ca şi cum am fi căpcăuniţe, iar oraşu’ nostru a fost înconjurat de feţifrumoşi. Vrei să ne jucăm aşa? Altfel nu-ţi spun povestea!
-Da, vriau!
-Biine. Ei, şi baba tot încerca să o convingă pe fată să intre la ea în cas să se odihnească puţin, ba că până la mare e drum lung, ba că drumu' nu e aşa lung, dar e mult de înotat... atunci un călăreţ alb trecu ţanţoş prin faţa casei şi unul negru trecu în galop. Fata s-a tras tot mai lângă poartă, când deodată auzi nechezatul nărăvaş al calului roş. Asteptă, asteptă şi se agăţă de coada calului înainte ca baba care îşi pierduse răbdarea să o înşface. Din mantia călăreţului acum se lăsau raze, iar ultimile scântei sărite din paloşele celorlalţi călăreţi se stingeau. El a văzut-o şi a început să îşi strunească calul ca să o facă să dea drumu' cozii. A început să alerge în zig-zag pe apa mării până ce fetiţa zări stejarul de pe insula ne-Dreptului.
Intrarea în mahala strălucea în scântei de ţevi de puşcă şi faruri de camioane. Duba cea răsturnată nu putea fi clintită, umbrele tatuate o apărau de parcă le-a apartinut din totdeauna.
-Prinţăsa a înotat până la insulă, i-a fost greu, dar a reuşit să se tragă la mal.
-Bine-bine, dar cu stejarul? Stejarii nu e mari şi puternici? Întrebă şoptit fetiţa.
-Aşa e! Dar rădăcinile lui mari şi puternice nu puteau să oprească mâinile mici şi descurcăreţe care săpau pe lângă el. Şi aşa au săpat ele mult! Zi de vară până-n sară, încât copacul a căzut în mare cu toată fălnicia lui...
-Dar lada? Lada ce fel s-a descurcat cu ea?
Femeia s-a scărpinat în cap şi s-a înţepat în agrafă. A pupat ca un copil degetul scheletic şi a continuat.
-Păi, şi-a scos căpcăuniţa noastră acul cu care îşi prinsese părul şi cu grijă a reuşit să deschidă lacătul de la cufăr, iepurele a încercat să fugă, dar l-a prins şi l-a gâdilat pe burtică până ce a scos raţa care a încercat să zboare, dar fata a prins-o şi a facut... o explozie se auzi din stradă, fetiţa tremura!....A făcut BUUUHUHUUU! la raţă şi aia de frică a scăpat oul! Femeia încerca să zâmbească; îşi mângâia fetiţa tremurândă lângă ea.
-Fata a luat oul şi a sărit pe stejarul cel mare. Şi-a aşezat oul cu grijă în poală ca nu cumva să se....
Camionale puternice, cu lama în faţă, arau prin casele dărăpănate ale mahalalei. Acoperişul cu poveşti s-a nimerit să fie în brazdă. Nimeni nu a auzit zgomotul ca de ou spărgându-se; motoarele şi ţipetele bătăliei acoperau aşa un zgomot firav.
Reporterii filmau. La ştirile de dimineaţă toţi vor afla de lupta fătfrumoşilor cu căpcăunii. Poate spectatorii se vor întreba, dar nimeni nu va mai afla sfârşitul poveştii.

Sutul.

2009-07-18T12:48:00.000+02:00

-Ba nepoate! Sutia ba e lasata de Dumnazau! Sutia nu e cioardeala ordinara de intri in casa si pleci cu lucrurile omului ca sa-l lasi muritor de foame. Sau datu-n’cap, care poate orice cocalar fara minte si cu brand de tractoreist! Nooo! Sutia e de la Dumnazau din cer, lasata sa padepseasca pe ai de au si nu vor sa faca pomana. Sti cum vine sutia? Pai ea vine ca munca lui Stanail, testeaza pe ai mai slabi dintre omini sa ii padepsaste pe aiia de-s rai. Ma-ntelegi? Adica suti e oamenii lu’Domnu si de la el au dezlagare la furt! Spuse batranul cu trasaturi inegrite de stepa. Era tarziu in carciuma de la coltul mahalalei din cartierul de est, ultimul tramvai se retrase iar la masa batranului cu fata de icoana tatara , eu, nepotul aproape dormeam de la rachiul cu gust vag de cartof.
-Mosule nu te inteleg! Ciordeala tot ciordeala se chiama ori cum o pui si o intorci, cum sa fie dezlegata de la Dumnezeu?
-Bai! Mare rahat au facut astia cu scolile inalte! Parca v-a lasat handicapati nu alta. Cum mama naibii sa simti tu ma ca sa operezi pe centaur la buzunare daca tu nu mai ai sentiment la dej-te?
Era anul repetentiei mele plutind peste carciuma cu musterii jucand poker
-Maine nepoate te aduc in viata! Sa vezi tu! Ai sa fi un drac de sut si nu altceva!
Ce om era unchesul meu! Habar nu aveam cum m-am pricopsit cu el! Poate imi era ruda, imi semana putin, dar nu cred.
Era al 8-lea meu pahar din posirca cu gust ciudat iar lumea intreaga era in contrasesns cu caruselul meu de idei.
Azi dimineta cand am urcat in tranvaiul ce ducea spre piata cea mare a orasului in cautarea unui loc de munca si probabil l-am gasit pe acolo, la capatul cu hale albastre.
-Nepoate ia vino incoa’! Are mosu meserie pentru tine! Meserie bratara de aur nu alceva! Da lu’ mosu asta o vodka pe barba lu’ Dumnezau si te invata el! Sarios ca nu te mint!
I-am dat sa bea, probabil avea nevoie sa ia un colt din gura cainelui ce il muscase ca jocul mainilor sa se opreasca iar munca lui, cea cu degete de magician, sa poata pornii. Il priveam in tranvaiul aglomerat, facand sa dispara plicurile din imitatiile de piele ce adapostea banii. In ziua aia cineva nu va cumpara rosii sau branza ori poate nu va cumpara covorul turcesc de la a treia ghereta cum intri in piata.
Ce curat lucra unchesul! Tranvaiul dansa pe sinele cu valuri iar el oferea zambete stirbe caslatorilor ce coborau mai saraci. Daca i-ar fi intrebat cineva, nici nu s-ar fi gandit ca batranul cu miros de trascau si dinti lipsa le-a saltat portofelul. Probabil tanarul brunet cu trasaturi de Adonis al stepei a fost de vina! Tigan imputit!
Am muncit o zi intreaga pe tranvaiul balerin, privindu-l cum se descarca la capat doar ca sa se intoarca mirosind a arpagic cu lene si mereu ceva mai sarac cu cativa calatori. Am vrut sa ma intreb ce s-o fi intamplat cu pagubitii degetelor acelea atat de istete, dar nu mi-am putut rupe un moment pentru un raspuns....trebuia sa invat.
-Bine mosule! L-am intrebat eu cand ne-am oprit pe la orele pranzului sa mancam la o terasa cu copertina verde ce iarna lungea viata unei pojghite subtiri de zapada pret de cateva zile. Eu cand ma apuc de munca?
-Invata nepoate! Invata ca asta tre; sa faci prima data! Mi-a raspuns?
-Bine mosule! Dar macar portofelele paseazami-le!
-Ma copile! Portofelu’ omului e sufletu lui! Cum sa-ti dau eu tie duhu la om daca tu inca nu esti pregatit?
Ce nebun era unchesul meu! O zi intrega m-a facut sa privesc cum el citea in gentile de imitatie de piele cati banii are cutare sau ce telefon are doamna cu imprimeu tropical, dar cand am vrut si eu sa fur portofeul unei grasane cu echilibru indoielnic mi-a dat peste mana.
Apoi a venit seara iar tranvaiul se golise intratat incat magia nu se mai putea intampla. Ce rost mai avea spectacol fara un public care sa nu il vada?
M-am retras cu batranul la celalalt capat al orasului, in cartierul de est, la carciuma.
Era dimineta cand m-am trezit din bautura cu gust atat de ciudat, tatarul dormea cu capul pe masa murdara de pacatele vreunui betiv. I-am furta portofelul ce mancase atatea portofele, am platit Venerei batrane de la bar si am plecat.
De azi eram muncitor.
Era ciudat tranvaiul de sapte, calatorii miroseau a plictis si griji in timp ce se ingramadeau de buna voie in cutia de tabla. Eu munceam, exact sa cum am vazut ca facea unchesul. Nu mai zambeam, pe la noua un nene mai sensibil a avut grija sa cobor la prima cu o durere crunta de stomac. Era greu sa muncesc cu durerea asta!
Urcam cu trei statii inainte de piata cea mare iar degetele mele lucrau. Nu stiu de ce dar nici un moment nu mi-a tremurat mana. Doar durerea din stomac ma facea sa ma opresc cateodata, sa cobor, sa inghit nesatul o tigara, sa ingramadesc banii in portofelul batranului si apoi sa ma apucam din nou de treba.
Ce ciudat era! Ii priveam coborand din tranvaiul meu ai ducandu-se spre tarabele lor doar ca sa afle ca nu au cu ce platii.
De ce oare nici unul nu se intorcea cu tranvaiul asta?
Cate amintiri pot tine oamenii in portofelele lor! Agende cu numarele celui care nu i-au mai sunat de mult, poate ca acum cand i-au pierdut isi vor amintii de ei, fotografii indoite cu copii ce deja nu mai sunt atat de mici, prezervative ramase de la intalnirea de ieri, cartoane care sa le aminteasca cine erau si cate o cartela cu care sa patrunda pe poarta uzinei ce le manca 8 ore din zi.
Azi se inserase mai repede! Nici nu am simti cum a trecut ziua, sau poate ca durerea de stomac ce imi umpluse gura cu gust ciudat a avut grija sa-mi distraga atentia cand cinev mi-a furat acea zi.
Azi toate tranvaiele au fost unul, asa am simt. La amiaza, cand la scaunele au refuzat sa se mai umple la capat, am hotarat sa ma retrag.
Zambeam ca orice muncitor dupa un lucru bine facut, furasem atat de multe portofele incat nimeni nu mai venea la capatul buclei de sine ca sa se intoarca la locuintele lor.
Doamne ce ma mai durea stomacul, in pachetul meu mai dormeau doua tigari, in cartier aveam sa mai fumez una.
Tranvaiul dansa agatandu-se de fiecare stalp ca sa se traga pe straduta abrupta cu asfalt proaspat turnat. Nu ma grabeam acasa! Prima data aveam sa cobor pe la capat.
Ce ciudat mi sa parut sa traversez viaductul, stalpii teseau o plasa de lumini cu care sa mascheze golul din spatele lor, iar tranvaiul alerga obosit prin tronsonul de lumina. Parca era un maratonist si undeva la capat il astepta Atena.
Vatmanul a oprit, avea un chip osos si un levier cu care m-a rugat foarte convingator sa cobor. Acolo era capatul pentru mine, in dreptul felinarului spart. Departe parea cartierul de est.
-Nepoate nu dai si tu o tigara lu’ Dumnezau? M-a intrebat fata de icoana tatareasca.
-Cum mai gasit bartane? L-am intrebat intinzandu-i pachetul cu bricheta in el.
-N-a fost greu. Vezi tu! Io l-a meseria care o am avuto trebuia sa stiu totu’ Da acu’ ca m-ai scapt de baleau asta pot si eu sa plec linisitit. Mi-a spusa mosul intorcandu-mi spatele.
-Sati! Si banii? L-am strigat.
-Iti las tie sufletele! De acu’ tu te ocupi de adunatu’ lor! Ca unde ma duc eu nu am ce face cu ele! Bafta la euroi si marafeti nepoate!!!
Ce tare ma durea stomacul. M-am asezat pe trotuarul slab luminat. Nu stiu unde a disparut batranul, parca trecuse prin spartura din decorul de lumina.
Cand m-am trezit era dimineata. Tranvaiul de sapte si vatmanul osos au oprit chiar in fata mea. Conductorul mi-a zambit stirb, am luat levierul si i-am schimbat macazul.
-In plata ta a lasat unchesu linia asta? M-a intrebat barbatul cu trasaturi comune.
Am dat afirmativ din cap, in fata mea orasul creste la marginea sinelor, in spatele meu, undeva departe de paralele-le fara capat dormea cartierul de est.

Musata

2009-07-18T10:40:00.000+02:00

-Şti că eşti frumoasă? A întrebato tânărul privindu-i reflexia în vitrinele cu straie de murdarie falsă.
Ea a zâmbit ca unui nebun simpatic apoi a continuat să plutească într-un vals.
Baiatul s-a oprit în faţa unei croitorii şi s-a prefăcut fascinat de hainele demodate. A asteptat ca ea să observe, să se întoarcă, să-şi odohnească reflexia peste a lui.
- În rest ce-mi mai zici?
-Nu ţi-am spus? Esti muşată!
-Ce?
-Muşată?! Însemnă frumoasă în armăneşte!
-Doamne de unde şti atâtea?
-Ştiu! Doar eu sunt Dumnezeu.
Fata râdea descoperind perle sub buzele subţiri.
“Para-muşată” a vociferat întorcand spatele androginului din oglindă.
-La ce te gândeşti acum?
-Dacă ţi-aş spune ai râde.
-Hai mai termino! Secretosule! A admirato un moment apoi a zâmbit.
-De o zi mă chinui să fac o lume perfectă dar îi tot găsesc hibe.
Ea s-a oprit mirată, el s-a întors pe un pas şi a rămas să rătăcească pe pielea de chihlimbar.
-Povesteşte-mi! paşii deveneau muzică.
-Ieri mă simţeam singur şi sictirit aşa că… m-am divizat în jumătaţi cam … inegale în speranţa că… voi avea cu cine să mă joc. Apoi…golul era prea strâmt pentru doi aşa că l-am rupt în cer şi pământ. Nu mi-a plăcut, aveau muchii grunjoase şi nu vroiau să se mai potrivească perfect impreuna aşa că am mai separat odată uscatul de ape şi noaptea de zi. Piciorul s-a oprit pe asfalt lăsându-l să şi-l imagineze desculţ.
-Interesant…dar cam pustiu la tine în lume!
-Frumoaso! La mine totul era aşa de ordonat, ca atelierul uni sculptor ce chiar stie ce face… Ea a venit şi a presărat întunericului lumini, a lustruit apa iar pe pământ a pictat, cică aşa e mai…plăcut. Auzi....mai placut.....mai dezordonat putin.
-Se vede cine are simţ estetic, pe baza ta am fi avut o lume chiala sau in cel mai bun caz, vioaie ca o tabla de sah!
-Adevărat! Eu sunt cam discromat, Ea a luat tot simţul culorilor. Eu am rămas să mă joc cu ţărâna şi s-ă fac animalute de teracota . O rază aluneca pe gât, ar fi vrut să o mângâie.
Noi nu aveam corpuri, ni le-am făcut pe plajă cu…nisip…de unde se sparge cel mai înalt val. O mangaiam şi la fiecare atingere o mai poleiam putin cu dorinţele mele, iar Ea…mi-a făcut corpul ăsata…de idol din lut ars.
-Cât este ea de frumoasă? l-a înterupt prefacandu-se invaluita in poveste.
-Atât de frumoasă încât sa para o erezie, atat de frumoasa incat crezi ca in Ea este Totul. Ea-si cunoaste frumusetea! S-a privit în ochii mei apoi a fugit pe plajă inainte de ultimul retus. Parcă era o balerină.
-Şi după?
-Habar n-am. Mi-a strigat că ne jucăm dea “vati-ascunsa”! Nu ştiam ce înseamnă aşa că am rămas acolo , să se întoarcă, de plictiseala am numărat, am asteptat…Încă o mai caut.
Straduta continua sa se întindă. Asfaltul mirosea a negru proaspat turnat.
I-a privit mâna cu degete de icoană aranjând o şuvţă.
S-a ascuns atât de bine. Probabil s-a îmbrăcat în mici defecte, cât să o facă mai greu de recunoscut. Poate nici nu ştie că o caut şi s-a întors la plajă de nicaieri iar eu nu mai sunt acolo.
Straduţa s-a vărsat într-un bulevard asa cum se varsa o infinitate de alte straduţe. Tei bătrâni acopereau parfumul de nou.
-Merci ca m-ai condos până acasă. Ne vedem? Să-mi spui cum se termină povestea.
-Cu cât eşti tu de frumoasă! Aşa se termină.
Ea a zâmbit şi i-a urat un oarecare “ La revedere!” in timp ce se juca cu brelocul.
Pe bulevard baiatul mergea singur în acea prima seara. Cartierul era atat de linistit...cu fiecare pas mai arunca o samanta de casa, o uda cu un zambet si apoi o privea inaltandu-se cu tot cu locatarii cei nestiutori. Le asculta certurile lor vesnice.
Dumnezeu pasea agale....mai avea timp.

Miky

2009-07-16T16:46:00.000+02:00

Zgomotul se auzea infundat dincolo de biroul cu pereti albastrii si tavan alb. Era mobilat corespunzator pentru o sectie de cartier: birou de pal, scaune de metal, doi politisti cu pantece proeminente si cartea veche de telefon de pe vremea cand firma de telefonie ,monopol de stat, inca avea toti abonatii. Avea pana si un tanar asezat corespunzator pentru interigatoriu de durata. Trebuiau sa il trimita la psihiatru dar la ora aceea tarzie nu era nici unul disponibil la spitalul de boli nervoase din oras.
-Bai te intreb din nou! Cum mama dracului te chiama ?
- Mihai Anghel!
- Numele tatalui.
-Nu am! Sunt unul facut si nu nascut ce de la Tatal nu purcede!
-Maaama ce ma freci la melodie cu asta!
-Ba tu esti cu capu’? Tu nu intelegi?! Chit ca te scoate dimineata psihiatru de aicea pana atuncea te bat de-mi spui si ce lapte ai supt de la mata?
-N-am nici mama. Tatal e numai unul.
-Atunci o te bag in pizda lu’ tac’tu! Politaiul ii mai da un pumn dar cand baiatul cu aer ratacit nu paru sa il simt se enerva si ii mai dadu si pe al doilea.
Baiatul murmura zambind cu gura plina de sange.
-Ce tot trancani acolo baiete?
- Miserere mei, Deus: secundum magnam misericordiam tuam.
Et secundum multitudinem miserationum tuarum: dele iniquitatem meam.
Amplius lava me ab iniquitate mea: et a peccato meo munda me.
-Ce ma? Tulei!
Cel de-al doile politist lua cartea groasa si il lovii pe tanar in falca.
-Baa tu iesti culmea culmilor ma! Daca pana si pe ardeleanu asta l-ai scos din pepeni! Esti diliu mare! Ehee! Nu vrei s-o iei asa cu incetisoru. Las’ ca te ia tata olecutica mai repede ca sa intelegi ce e cu tine. Deci si de la capat!
In seara zilei de azi 3.03, tu l-ai batut pe Lucica Stanail? Da sau nu?
-Da!
-Bravoo! Ia un pumn pentru buna purteree!
Politistii erau darnici cu pumnii lor, atat de darnici incat lumea se clatina cu fiecare lovitura.
Tanarul era orfan. Cu vreo 18 ani si putin in urma a ramas uitat de cineva la maternitatea spitalului regionalei de cai ferate din oraselul de provincie. Au facut cercetari medicii, o gura in plus la casa de copii nu ar fi dorit nimeni, dar nu au reusit sa gaseasca pe careva sa site, macar, de existenta lui. Au ajuns la concluzia ca era a vreunei fetiscance de la casele ce impanzeau malul caii ferate si l-au expediat pentru crestere ,la camin, cu numele de Mihai, tot era hram mare in calendar.
Femeile de la camin l-au botezat pe ascuns, asa erau vremurile, nici una dintre ele nu s-a intrebat de ce era taiat imprejur. Oricum era un suflet salvat.
A fost bine, pentru o casa de copii, panape la varsta de 9 ani, atunci ceva s-a inatmplat si nici una din doamnele grase nu a putut sa priceapa ce e cu el.
Copilul a inceput sa bolboroseasca in limbi,sa umble noaptea si parea sa aiba un curaj nemaivazut atunci cand se batea.
Era atat de puternic incat niciunul din haidamacii mult mai mari nu mai avea tupeul sa il supere in vreun fel.
In secret, femeile l-au dus la preotul bisericii de cartier mereu tixita de enoriasi.
Era un preot bun acela, le spunea frumos si cu un calm angelic, atunci cand venea prin apartamnetele lor chemat cu boboteaza.
Ce frumoasa era biserica cea mare din cartierul de est! Fusese ridicata de mult de catre dochierii pacatosi ai portului, pe vremea de dinainte ca fabrica cea mare sa rasara in campul de la marginea cartierului.
Avea sfinti inuman de rigizi si un Isus pantocrator desenat pe tavanul inegrit al turnului cel mare. Dar cel mai frumos era Mihail cel in zale bizantine tinand pe umar palosul sau demodat de foc.
-Cum te chiama fiule? L-a intrebat preotul cu vocea de miere.
-Mihai Arhanghelu', da’ prieteni ma striga Miky.
- Poftim?
-Mihai Arhanghelu', mai marele peste ceata.
Preotul nu a stiut ce sa ii faca. Era clar pentru femeile cele grase ca baiatul era posedat de cine stie ce demon dezertor care vroia sa ii induca in eroare ca e inger. Ce tampenie! Doar dracii mai misuna prin lumea asta pacatoasa! Isi ziceau doamnele. Ar fi vrut sa il trimita la manastire ca acolo sigur ar fi avut calugarii leac pentru el dar n aveau bani asa ca au luat decizia de al da cat mai des la biserica, poate s'o vindeca.
De atunci, duminica de duminica si la fiecare vecernie, baiatul evada, cu stire, ca sa stea la slujbe. Preotul il asculta cand venea sa se spovedeasca de pacatele cele fara de importanta. Ii placea sa il asculte, avea o fantezie atat de debordanta incat putea rescrie toata angheologia crestina dintr-o suflare si apoi, daca vremurila ar fi fost altele, sa arda linistit pe rug pentru erezie.
Tantiile cele grase erau fericite, vocea arzatoare aproape acoperea cantarea slaba a celorlalti din cor. Sigur avea sa se faca preot baiatul cel uscativ ca un sfant!
Apoi tantile au inceput sa plece, mai veneau la biserica ori la camin dar tot mai rar.
-Alooo! Frumoasa din padurea adormita? Scoala ba ce naiba! Ce fel de arhanghel esti tu ba de lesini asa usor? Uite la tine! Halal! Te-ai pisat pa tine! Camera era tot acolo, politistii si durerea la fel.
-Ia zi pulica! Cum a fost ma sa infigi pumnu'n fata baiatului lu’ domn’ colonel aaa comisar Stanail?
- Tu care ai sfarmat capul balaurului in tandari, si l-ai dat sa fie carne poporului ce locuia salabaticia....
-Ce ma?
-Psalmul 74.
-Maama! Ba tu chiar esti tacnit! Ce legatura are psalmiile cu asta?
-Eu am saframat capul balaurului ce se ascundea in ape! Asta am facut!
-Baa diliule! Ai mutilat pa baiatul unui comisar de politie asta ai facut! Ai nenorocit un om pe vecie ma! Sa zici mersi ca nu a venit comisarul in persoana sa te aranjeze ca daca era copilu meu, ba hanticapatule, ala care il nenoroceai te bateam de ziceai c-a pus dracu pe tine laba! Intelegi?
Politisti au un talent, stiu sa loveasca la corp fara sa lase semne. Vanataile nu se vedeau dar le simtea, coasta dupa coasta, oran dupa organ, atat de mecanic.
Baiatul zambea boloborosind ceea ce probabil erau psalmii, politistii burtosi dadeau mai cu sete. Parca nu durea asa de tare.
-Stai ma! Nu mai da! Vine comosarul incoace! Rostii un politist sters in timp ce napustii in camera. Luati-l dracului si il spalati si voi ca daca il gaseste asa borsit ne zboara pe toti la postul din Samanta-Bortesti. Nu vedeti ca l-ati facut de comanda?
-Ei draci! Ne si promoveaza cand l-o vedea ce frumos l-am aranjat!
-Bine ma eu v-am spus.
Fata baiatului se pierduse, cartea de telefoane a sterso ca o radiera prea hotarata doar ochii linisotiti de nebun ce si-a implinit delirul mai ramasesera aceasi.
Preotul batran l-a pregatit pentru seminar, urma sa-l lase in locul lui in parohia cea cu multe suflete nemantuite. Vocea de foc ar fi tunat din amvon ca pana si betivii proaspat iesiti din schimb la „Napoleon” sa se cutremure.
A incercat, dar psihiatrul a fost clar.
- Printe! Baiatul asta e nebun si gata! Dumneata nu intelegi ca se crede arhanghel si misiunea lui este sa il gaseasca si sa il distruga pe Lucifer? Asta e pericol social! Dumnezeu stie cand i-so casuna pe un amarat in biserica si il omoara in bataie. Dumneata vrei sa dai haina preoteasca la asa ceva?
Cei de la seminar l-au respins! Nu aveau ce face cu un nebun evlavios.
A reusit sa intre la o scoala profesionala, „daca popa nu , macar tinichigiu sa ajunga!” au zis noile ingrijitoare de la camin,aceleasi care la 18 ani l-au trimis cu o mana de haine sa-si caute rostul in lume.
Viata era grea in cartierul de est!
Cersea la poarta bisericii celei mari, preotul batran murise, inima si vinul rosu nu se potriveau. Trebuia sa supravietuiasca pana ce rostu lui se va implinii.
Nici nu i-a venit sa creada in ziua cand la poarta cu evanghelisti si animale sculptate a oprit masina nemteasca. Era el, baiatul blond ca un arian angelic, avea pana si semnul bestiei pe frunte, ramas de la un accident din copilarie, venise sa-si faca pregatirile de nunta cu o oarecare duduie frumoasa, arhicunoscuta de lumea buna a orasului industrial.
Baiatul s-a repezit, nimic nu mai conta decat balaurul.
Ce sete a avut in seara aceea,lovea, capul bestiei trebuia crapat. Tanarul arian nu a avut nici o sansa, statatea intins pe bordura cu trasaturile fetei sfaramate, se sufoca in propriul sange.
Preotul cel tanar l-a pocnit cu putere in moalele capului cu ceva ce i-a lasat un x simetric si rosu pe ceafa.
Cand s-a trezit era deja in duba alba a politiei. De acolo au inceput sa il „incalzeasca”.i-au spus ca la sectie urma grosul. El zambea. Misiunea era indeplinita!
-Scoala ba diliule! Scoala ma ca a inebunit comisaru cu totul. A spus sa-ti dram drumul!
Scoala ba n’auzi?! Politistul nu s-a putut abtine de la un ultim pumn, asa...de inviorare.
L-au aruncat in strada cu o furie demna de o cauza mai nobila. Si au inchis usa de tabla vopsita. Erau infierbantati si nu vroiau sa raceasca.
Baiatul mergea impleticit. Astepta in orice moment ca un car de foc sa coboare iar el sa se intoarca acasa.
Farurile puternice ale limuzinei germane il orbeau. Un domn bine imbracat cobora avand grija sa-si inchida nasturii de la sacou ca in fata unei persoane foarte importante. L-a ajutat sa mearga pana la porbagajul spatios apoi l-a intins pe sacii de plastic special asezati ca sa nu murdareasca.
Arianul neobisnuit de frumos pentru varsta lui i-a zambit ca unui vechi prieten si a inchis porbagajul. Nu vroia sa murdareasca tapiteria din piele crem de vaca crescuta in ferme fara de garduri.
Cand a deschis porbagajul baiatul parea sa dorma.
- Scoala, hai baiete! Aici e capatul drumului. I-a zis cu un zambet la fel de prietenos ca mai nainte.
In fata lui o poarta mare astepta inchisa.
Barbatul a deschis cu o cartela magnetica. Paznicul dormea.
-Mai bine hai la mine in birou, nu vreau sa-l trezesc acum ca iar va incerca sa ma convinga de un lucru sau altul. Mi-e mila de el saracutu! a soptit barbatul privind spre paznicul sau.
Mihai si barbatul , biroul din vila cu aspect de turn, beeau o cafea dulce ca sa alunece fumul amar mai usor.
-Ce zici Mihai? Mai are rost?l-a intrebat domnul bine imbracat.
-Dupa mine i-as da dracului pe toti. A spus el cu o fata radioasa.
Era frumos, neadevarat de frumos, inalt, imbracat intr-o tinuta protocolara de armata la care avea asortata pana si o sabie demodata de foc..
Pe fereastra, oraselul de provincie se intindea in zare. Batranul arian cobora draperia incet ca o lama de buldozer in timp ce soarele parea sa rasara dintr-un oarecare tablou.
Fereastra era goala. Nici o dimineata nu va mai deranja linistea cartierului de est.

Petrica

2009-07-15T10:03:00.000+02:00

Petrică era bătân. Era aşa de bătrân încât atunci când a iesit pe poarta de fier forjat a puşcăriei nimeni dintre cei ce fuseseră de faţă la încarcerare nu mai trăia. Gardienii il uitaseră intr-o celulă, pe vremea revoluţiei, când au ars dosarele ceva mai politice de la închisoarea cea mare din oraş. Lui nu i-a părut prea rău. Toată viaţa a trăit-o ori la căminul de copii, ori, după ce l-au alungat de acolo, la puşcărie.
L-au mai eliberat pe bărbat de câteva ori, pe când era mai tânăr, a făcut puţină foame apoi o prostie şi îl băgau la loc. Şi asa nu îi plăcea afară! Ultima dată s-a chinuit puţin, a intrat într-o casă, a căutat ceva de furat, dar nu a găsit decat ceva haine şi o ciorbă de perisoare.
Stăpâna casei, care a venit şi l-a găsit aşezat la masă, a incremenit. El nu era un bărbat violent, s-a ridicat a complimentat-o pentru ciorbă şi apoi a rugat-o, cât de politicos a fost învăţat la cămin, să cheme miliţia. Femeia în doliu a lesinat. Petrică a asezat-o cu grijă în pat şi a stropit-o cu apă. Când şi-a mai revenit i-a dat puţin zahăr.
Era frumoasă vaduva, să fi avut vreo 30 de ani. Sânii de femeie robustă se lasau ghiciţi sub sarafanul cu croială largă.
-Îţi plac? L-a întrbat vazând cum o mănâncă din ochi.
-Da.
-L’u bărbat-miu nu-i mai plăceam, zicea că sunt o vacă proastă. Acu’ ca s-a dus tre’ să ţin doliu după el...Cafea bei? I-a spus rece.
-Dacă aveţi şi o ţigară la ea.
-Mai am de’a lui că el fuma. Zise femeia minionă întinzându-se ca să ajungă la ascunzatoarea de pe dulap.
-Bodaproste, i-a raspuns când i-a întins pachetul necartonat. La dumneavoastră se fumează?
Femeia tacea privindu-l, în perete un ceas de plastic ce imita lemnul cu înflorituri de stuc bătea nehotărât ora.
-Mă duc la bucătărie. I-a spus unduind coapsele durdulii. Dacă vrei să dormi ,culcă-te, nu chem miliţia, pari un om de treabă. Dacă fumezi , mai bine la geam că pe balcon am rufe.
-Saru’mâna.
Cafeaua femeii, amară. Ochii ei, la fel. Se întreba dacă zâmbeste frumos.
-Şi ce ai să-mi faci acuma? Ceasul bătea la fel de nehotărât.
-Pai...beau cafeaua asta şi după care cred că plec. Sau chemaţi dumneavoastră miliţia?
-Vrei s-o chem?
-Doamnă, acum, eu zic să o chemaţi că m-a vazut vecinii la geam şi ar fi păcat să creadă altceva despre dumneata. Ceasul sună o ora fixă. La parnaie dacă mă bagă aştia e bine că nu tu foame, nu tu frig.
-Da. Vreau şi eu să te întreb ceva..văd ca eşti om bun şi toate celea...să nu crezi al’ceva despre mine dar....adică.....
-Da, doamnă....Sigur că sunteţi frumoasă. I-a spus bărbatul privind zâmbetul subţire strecurat pe chipul ei.
Ce îmbrăţisare avea văduva...fetele de la cămin nici nu se comparau cu pulpele ei. Frumoasă mai era! De la aşa femeie un barbat nu pleacă decât cu picioarele înainte. Îşi zicea cateodata.
Ce frumoasă!
După, a rugat-o să cheme miliţia. Cafeaua ei era aşa de bună şi rece.
L-au luat la secţie, l-au bătut bine şi i-au spus că îi vor da vreo 5 ani pentru pătrundere prin efractie. El a zâmbit. Prost a mai fost.
În puşcărie îşi amintea de ea seara, înainte de culcare, aşa o mai visa, chiar o visa aşa de des încât nici nu a observat când mainile lui, descuietoare de uşi, s-au uscat.
Prost a mai fost! După ce miliţienii l-au batut în 2 schimburi, a crezut că ea îl uitase şi urma să il lase în puşcărie doar 5 ani.
-Nene! Nu da, ca zic şi ce am mai făcut!
-Ia spovedeste-te mă! Hai, că de băgat sub poala popii te bagă dârlaii de la pârnaie! Ia zi!
- I-am tras-o lu’ Elena.
-Care Elena, mă?
-Ei care Elena! Rânji arătând cu ochii umflati spre nelipsitele portrete.
-Crucea mătii! Faci misto de tovarăşa, mă rahatule?!
20 de ani şi încă o zi de bătaie, în trei schimburi.
L-a un moment dat s-au oprit militienii si au inceput sa rada.
-Bă, mare dobitoc mai esti! Dacă îţi ţineai fleanca plecai la vaduvioară acasă, boule! Muierii i-ai căzut cu drăgan că a retras plângerea. Aşa o să mănânci pârnaie pe pâine!
27 de ani, i-au mai dat doi doar aşa...ca să maximizeze pedeapsa pentru pătrundere prin efractie.
Ea a venit de cateva ori să îl vadă, i-a adus ciorbă de perisoare, apoi l-o fi uitat sau o fi murit...
Viata a fost aşa cum a fost. Mâncarea caldă, dar fară gust, somn şi apoi de la capăt. La revoluţie a petrecut şi el ca oamenii, mai ales când a aflat că au împuscat-o pe Elena. Urâtă muiere!
După aceea l-au lăsat singur in celulă, ca era blând, şi nimeni nu îşi mai amintea de el.
Un nou ministru a venit,i-au găsit nişte foi pe undeva la un birou cu intelectuali prin Bucureşti şi i-au dat haine noi, un noian de scuze direct din gura unui înalt functionar public şi drumul pe uşă afară.
-Domnu’ ministru...da eu ce să fac acuma? Sunt bătrân, pensie n-am...
-Nu stiu ce să vă spun. În comunicat scrie că sunteţi liber...atât.
-O fi bine şi atât....i-a răspuns resemnat.
Barbatul a plecat. Voia să prindă trenul spre oraşul din celălalt capăt al ţării. Poate, poate ea mai trăia. Nu avea bilet, controlorul de pe tramvaiul cu pretenţii de tren ce străbătea ţara direct l-a coborât undeva la o haltă. Naşilor din personale nu părea să le pese dacă are sau nu are bilet, unii chiar i-au dat şi de mâncare, doar câţiva.
Orasul ei nu mai arăta ca înainte, părea o babă cu operaţii estetice de care se fâţâiau la televizor în filmele americane ca să îţi taie pofta de mâncare.
Blocul era la fel, doar uşile erau diferite şi poate numele. La uşa ei,un ceas de gaz tăcea.
Uşă metalică,moderna, greu de deschis.
Holul apartamentului semidecomandat era întunecat, atât de întunecat încât nici lumina de pe scări nu reuşea să patrundă.
Uşa s-a închis în urma lui, degetele au simţit un întrerupător demodat. Click.
Casa era la fel. În frigiderul vechi o oală cu ciorbă de perişoare aştepta înfometatul.
Ea urma să sosească.

Latrau

2009-07-14T14:13:00.000+02:00

Era o seara ca toate celelalte seri umede, poate mirosul de iarna in descompunere ce ii patrundea in plamani ar fi facut-o mai deosebita, poate namolul picoarelor …dar nu mai avea timpul sa le observe. El trebuia sa fuga. Undeva in urma, Pluto si haita respirau grabiti mirosul sudorii amestecat cu putregai de primavera timpurie.
Stia ca il simt. Si el le gusta mirosul la un tronson distanta. Daca era altcineva, altundeva, ar fi scapat , dar aici era cartierul si cu totii il cunosteau ca pe propriile lor case.
-Latrau! Te mananc, ba! De ce ai turnat?
-Nu eu, frate! Urme de pasi ajungandu-l din spate. O lovitura. Liniste.
Rece.
El era jos. Ceilalti il imobilizasera. Noroiul ii patrundea in nari si in gura.
-De ce, ma? L-a intrebat Pluto adancidu-i si mai mult fata in noroi.
-Nu eu! Ce dracu’! Doar ma stii!
-Pe tine si pa kalia de ma’ta! Cum nu tu ma?! Cand io m-am trezit cu baietii veseli pe cap,sa-mi puna zgarda si sa ma trimita la “uitata”!?
O lovitura. Rece,mai rece, taios.
Un siroi cald i se scurgea de undeva de pe spate facand lumea sa incetineasca ca injunghiata de banderilla unui matador.
Mama a fost o catea!
Tata la munca. I-ai de unde nu-s. El singur.
Apoi a aparut gasca de singuratati. Erau toti la fel.
Si-au fost unul altuia tata; Pluto a fost cel mai tata.
Se jucau in parcarea din spatele blocului apoi seara reveneau la vizuinele stramnte cu parinti iubitori, dar obositi de munca.
Intr-o zi apare o masina scumpa in parcare. Era Sica. El avea timp. Stateau cu el.
Parintii munceau. Tot mai obositi .
Tuseste noroiul intrat in plamani. Priveste umbrele loviturilor despicand gratios aerul . In timp se mai infipsesera doua banderille.
-Pluto,ce facem cu el? Intreaba o voce cunoscuta.
Ceilalti il ridica.
-De ce ai latrat?
-Nu eu. Ma jur!
O lovitura scurta. Ii dau drumul sa cada.
“ Toti golani ajung in rai!” a spus candva Sica.
Namol era parca tot mai rece.
Primul furt a fost frica distilata.
“Fugi, ma, ca ne prinde!” a strigat Pluto.
“Asta-i partea ta!”, cat jumatate de luna de munca.
Fericire! Au mai urmat.
Adrenalina.
“Fugi!” A tasnit ca o picatura de sub rotile acelei masini frumoase.
-Ba, da’ asta are arcuri! S-a auzit in urma lui.
Noroi.
Trece prin lumina, apoi tronson intunecat,lumina inca un tronson si…intuneric.
Cineva a furat mai de mult licuricii electrici de pe stalpii din spatele acelor blocuri..
Se ascunde printer balariile crescute in ceea ce parea o arena de circ roman.
Pe cer nu erau stele. Nori le furasera mai demult. Nici o lumina.
El statea cu picioarele in noroi ascuns intr-o tufa. Inima i-se mutase in tample, o bataie, zece, nenumarate. Ceilalti adulmecau sange la marginea arenei.
Pamantul lichefiat i-a ajuns la piele,il simtea intre firele de par.
Cerul mocnea a ploaie. Vantul adia din fata ascunzandu-i mirosul de nasurile flamande. Intrunericul parea materie. O fereastra insomniaca ar fi fost de ajuns si el era prins. A tremurat.
-Unde-i in pizda masii ca nu si-a luat zborul! l-a auzit pe Pluto.
Reincepe ploaia. Mai mult noroi.
-Hai, las’ca-l gasim noi alta data. Vocea cunoscuta.
-Gasesti pe cine, ma? Daca asta ma latra, eu o sa stau o tura sa urlu la luna printer gratii, la “Ecarisaj”!
-Ti-am spus eu,ma? Stiai ca-i place de ea! Ti-am spus eu!
Ea frumoasa! “Dracuaica, fata de ingera!” a gandit atunci cand a vazut-o.
Furie! Pluto a vruto. Ea trebuia sa fie a lui.
Ea palngea pe trotuar langa el. Samanta aruncata intr-o rigola de la marginea cartierului.
“Arata pacatosu’, ca pacate ii gasim noi!” a ras pe sub mustati politistul rotofei cand l-au arestat pe Sica, hotul de masini.A incercat sa-l avertizeze,dar era exact in spatele politistului. Si atunci cand a vrut sa faca ceva a simtit lovitura.
Bocancul era dat cu crema, ingrijit ,ca bocancii cazoni ai celor ce coboara din dube doar ca sa sparga usile oamenilor la orele tarzi ale noaptii.
“Cel mai tare imi e frica
Mie de o duba mica,
De vine si ma ridica!”
Lalaia mai de mult Sica pe cand era beat! Ei l- au auzit si l-au scapat de frica.
A vrut sa latre, cand au venit corbii si dupa ei.
Nu a facut-o. “Nu-ti vinzi fratele!” Prin vine curge acelasi asfalt.
O lumina la etajul unu.
Sica s-a intrors acasa! I-au dat drumul.
-Uite-l!
Noroiul era si mai alunecos. Auzea zgomotul stropilor aruncati de fuga lui.
Dincolo de strada se termina cartierul.
Trebuie sa fuga!
Faruri cu accente feline l-au orbit pentru un moment.
In mijlocul strazii sangele se scurgea pe asfaltul umed.
Pe trotuar, o haita, in frunte cu Pluto, maidanezul unui bloc din apropiere, latra la un catelandru ce horacaia.
Soferul a invocat bisericeste, printer dinti, toti sfinti si apoi a plecat mai departe.

Norocel

2009-07-07T21:18:00.000+02:00

Motorul taxiului tragea din greu facand masina sa inoate printre picaturile potopului.
- Te doare? a intrebato soferul in timp ce-si potrivea oglinda. Adresa ii era cunoscuta, o bucata de sat prinsa ca un smarald in montura de beton al cartierului muncitoresc, acolo se faceau banii. Ea nu a raspuns, murmura ceva intre alint si blestem in limba ei guturala. Femeia parea ca s-a linistit privind orasul scurgandu-se dizolvat in vinisoarele de pe fereastra.
El va fi tigan... ori aproape. Cele cateva picaturi albe aruncate de gadjul cu mintea tulburata de bautura si pumnii prea tari se vor prifica trecand prin increngaturile vinetii ce i-se ascund sub piele pana ce vor devenii metal rosu topit.
El va fi tigan! Iar sub pielea neagra muschii intariti de atat ritm vor tresarii la incantatii intr-o limba pagana pe care si-o va amintii vag la batranete.
El va fi cel mai mare lautar nascut vreodata in Cartierul de Est. "La Scala" va tremura in acordurile lui.
Prima data se va indragostii de curbele inegrite de atatea generatii de degete ale unei tiganci iar arcusul lui o va mangaia pana ce ea va naste vibratii lascive. Vioara lui va plange, va rade si sali intregi vor simtii aidoma ei. Mai tarziu va fi uitata undeva si roscatul lacuit al mainilor unui mester mort de mult ii va distila simtirile.
Ce mult se va schimba smaraldul dintre blocuri!
Il vor boteza dupa el asa cum si el a fost numit dupa hazard iar limuzina luxoasa va aluneca pe asfaltul proaspat turnat dintre cosmeliile semiprabusite. Toti cei ce l-ar scuipa pe cand va fi doar un alt puradeu jegos il vor saluta respectosi iar el se va mira de cat de alb a putut sa devina.
Nevasta lui va fi frumoasa, degetele lui vor fi arcus alunecand atat de fin pe gatul ei lung incat ea va tremura spunandu-i "Te iubesc."
Va avea doi baieti si o fata pe care ii va vedea rar si care nu vor auzii niciodata limba cea pagana. Copii lui vor ajunge niste oameni ata de mari incat nimeni nu se va indoii vreodata de paloarea lor.
La batranete va fi profesor. El, cel care nu a terminat niciodata 12 clase iar maini albe se vor ingramadii sa invete cum sa devina maslinii ca cele ale batranului lautar.
Va murii tarziu,in apartamentul sau din centrul orasului cu pretentii boeme. Va fi singur dar toti isi vor amintii de el iar pentru un timp , jurnalele anoste vor rasuna de muzica lui.
Asa i-ar fi fost viata, el sedea inca nefinisat undeva intr-un cabinet din centu medical in timp ce o tanara plangea epuizata pe bancheta din spate a unui oarecare taxi cu comanda banoasa pentru satul de smarald.
In clipele acelea ,ea, era cea mai singura femeie din lume.

Fluturas

2009-07-07T15:17:00.000+02:00

Fluturas era frumoasa.
Abia implinise 16 ani si pielea alba stralucea sub cearceafurile inflorite. Era atat de frumoasa incat acea camera cu pereti scorojiti i-se mula inconjuru-i ca un mic univers.
Cameruta aceea reprezenta doar o solutie de moment, chiar azi urma sa se mute intr-o mansarda undeva in cartierul latin si sa traiasca boem. Iubitul ei, cel cu piele maslinie si ochi de cihlimbar parafa contractul si avea nevoie de pasaportul ei.
Acum ceva timp, pe o caldura magrebiana, a plecat sa munceasca in Franta. Urma sa fie ospatarita la un mic bistro din umbra turnului Effel. Asa i-a spus domnul rotofei si bine bronzat de la firma ce se ocupa cu plasare fortei de munca, apoi s-a grabit sa plece in BMW-ul cu roti pline de glod.
Fluturas era desteapta.
In oraselul ei siderurgic invata la cel mai bun liceu. Mai avea putin de tras si se va muta intr-un alt Paris, mult mai stramt, la o facultate cu prestigiu la care parintii , un otelar cu liceu si o electronista cu profesionala, nu au cum sa o intretina.
Fluturas era indragostita.
El avea grija de ea, o mangaia asa cum numai un barbat stie sa mangaie.
Cateodata tandretea lui ii lasa semne iar ea nu mai putea sa munceasca o vreme. Atunci el o aseza cu atentie in pat si o saruta promitandu-i ca nu se va mai repeta, dar sa fie si ea mai ascultatoare.
Facea des dragoste cu iubitul ei. Pielea lui, uneori neagra alteori alba ori maslinie, avea gustul celorlalte femei. Mainile de barbat faceau carnea sa femete si cateodata zeci de guri pareau sa-i muse , pe noapte, sanul.
Si ceilalti barbati o mangaiau , ii spuneau ca le cerseste dezmierdul.
Domni erau mereu darnici cu ea si isi lasau gratitudinea in biletele colorate pe noptiera micuta de langa pat.
Fluturas era fericita in timp ce fulgi de culoarea pielii se asezau peste curtea cu un singur miracol de undeva din Parisul inghetat.
Chiar acum niste palme necunoscute i se plimbau pe talia ca de clepsidra.
Fluturas era iubita.

Leonard

2009-07-04T11:59:00.000+02:00

Leonard era un criminal. Un asasin dintr-o familie de asasini. Tatal lui a fost conducatorul unui mic regat african si a avut un harem de doamne bine hranite ce defilau a lene in pas felin.
Leonard era un print, defilase cu tatal sau si haremul lui prin regatul african vanand salbaticiuni exotice si localnici deopotriva. Despre tatal sau si consoarte lui au spus ca a fost cel mai sangeros rege ce a existat vreodata in tinutul cu regi sangerosi si haremuri cu pasi usori. Toti au fost fericiti cand o oarecare gherila comunista l-a executat impreuna cu sotiile sale. Se pregateau sa atace un sat pe atunci, un sat ce nu isi platise obolul, un sat cu oameni inalti si negrii ce indraznisera sa-si pasca vitele pe pasiunea supusilor lui.
Gherilele l-au prins, aveau arme aduse dintr-o tara atat de departe incat nici un drum desfundat al savanei nu ducea pana acolo. Au tras in rafale scurte, regele si suita sa nu au avut nici o sansa chiar daca au luptat asa cum numai regii eroi stiu sa lupte.
Pe Leonard si pe fratii sai l-au gasit la palatul cu salcami acacia dormind linistiti impreuna cu doica nu prea grijulie. Crude au mai fost gherilele alea!
Pe doica au jupuito dupa ce o grindina de plumb a cazut din senin. El a vazut totul. Era ascuns in ierburile inalte de langa intrarea palatului.
I-au prins, gherilele nu i-au omorat, ar fi vrut sa o faca dar stiau ca orfanii familiei regale valoreaza greutatea lor in gloante. I-au vandut asa cum se vand sclavi africani stapanilor albi si a fost trimis catre tara cu arme automate la care nici un drum al regatului african nu ducea.
Era binisor in tara cu ierni reci. Le-au reconstruit un palat in miniatura intr-un parc de pe langa orasul populat de maidanezi si "oameni noi" care nu trebuiau sa vada nici o alta culoare decat cea rosie. Palatul lui era frumos, i-au adus si un harem de domnisoare cu par blond si ochi caprui ,la fel de criminale ca si el. Pana si conducatorul acelei tari comuniste il vizita cateodata, statea respectos inafara gardurilor inalte constient ca orice ar face acolo in palat era un mic stat african al carui rege nu tolera comunistii. Cand conducatorul iubit pana si de rege venea, mancarea era totdeauna mai buna, bucatarul lasa friptura mai in sange iar palatul era curatat cu mult mai mult sarg de catre custodele fara chef de munca.
Conducatorul a murit, o gehrila rosie l-a prins intr-o ambuscada si un ropot familiar a curmat dinastia. Noilor conductori albiti nu le pasa de regele captiv iar palatul a devenit o paragina.
Leonard sa saturat! Intr-o noapte custodele neatent a lasat poarta palatului larg deschisa. De mult se gandea Leonard sa evadeze, a iesit pur si simplu pe poarta si a plecat la plimbare pe strazile orasului cu maidanezi si oameni vechi. Ce zarva a pornit, toate televiziunile vuiau de povesti legate de crimele dinastiei sale, de crimele pe care tatal lui l-a comis intr-un regat african bantuit de un razboi civil bine condimentat cu genocide.
Politia il cauta disperata, daca printul scapa ar fi putut tulbura procesul de pace si reconstructie din micul regat cu geherile obosite si rezerve neexploatate de petrol. Pana la urma era un criminal ce nu a apucat sa omoare niciodata pe nimeni dar care sigur ar fi facuto daca avea posibilitatea.
Politia l-a gasit, se ascunsese intr-unul din parcurile cu buruiene inalte si salcami crescuti anapoda, l-au haituit pana ce nu a avut de ales si a omorat un copoi ce isi facea datoria cu prea mult sarg. Polititsti au adus grindina, ropotul era acelasi, scosesera grindina dintr-un depozit unde era pastrata doar pentru ocazii deosebite si conducatori de marca.
Leonard era mort, statura lui impozanta si caninii lui de criminal pozau pentru revistele de a doua zi si pentru televiziunile avide de o stire ieftina. Un criminalist adorator lua pana si amprenta pasilor sai din tarana catifelata a parcului.
L-au plimbat in procesiune pe strazile orasului, dinastia africana se stinsese dar ce conta atunci cand titlurile de o schioapa putea sa urle sus si tare: "Regele junglei impuscat in romania!"

Ursita

2009-06-30T19:45:00.000+02:00

Devreme se mai trezise Spiridon in dimineata aceea! Luminile strazi nu apucasera sa se stinga iar prin geam abia daca trecea vreu ciripit sforaitor de la vreo pasare cu program sanatos de viata.
De mult nu mai fusese asa de fericit privindu-se in oglinda. Trecusera exact 18 ani decand doctorii, razand amar, i-au spus ca nu va trebuii sa-si faca griji vreodata pentru ras dar continua sa verifice daca nu cumva i-a aprut o oaza de par pe undeva pe fata ca trasaturi ca de desert.
Va aparea ea intro zi!
Inainte de accident nu apucase sa se rada serios, avea doar 16 ani iar pe vremea aceea rari erau baietii carora le mijeau tuleele inainte sa-i ia in armata.
Cu 18 ani in urma, el a vrut sa triseze. Auzise de la baieti mai mari ca daca te razi ,chiar daca nu ai nevoie, atunci barba o sa-ti creasca mai repede si o sa pari mai matur. Toti baietii de la el din clasa faceau asta dar aparent trebuia sa insisti de cateva ori pana ce puful moale si transparent afla si el ca trebuie sa se transforme intr-o barba aspra de barbat. Chiar in dimineata accidentului a vrut sa aprinda aragazul cu butelie taman pentru asta. Sa incalzeasca un ibiric de apa ca sa se rada. Avea pe atunci intalnire cu cea mai frumoasa fata pe care reusise vreodata sa o agate, o colega de la o clasa paralela care nu avea cu cine sa petreaca revelionul si care acceptase invitatia la petrecerea pe care ,el si prietenii, urmau sa o organizeze la el acasa.
Proasta zi fusese aceea. S-a trezit racit cobza, nu a simtit nimic.....
Doar bubuitura albastra ce l-a adormit instantaneu.
Cica a stat in coma ceva vreme, i-au spus. Adica erau siguri ca va supravietuii,de asta s-au si chinuit sa ii reconstruiasca fata.
Cu toate ca el stia altfel! Dimineata aceea el murise. Nu isi amintea mare lucru despre taramul alalalt decat ca o voce cu nuante albastrii i-a spus ca nu i-a sosoit inca timpul si ca trebuie sa se intoarca . Fusese doar un accident stupid iar el inca mai avea vreme de facut umbra pamantului.
Tare dezamagit s-a intors. Pierdu-se si intalnirea cu domnisoara de la clasa alaturata, in casa era un dezastru si pe deasupra nici sa moara nu ii iesie calumea.
La cateva zile dupa ce s-a trezit a visat ceva. Se facea ca vocea albastra i-a aratat un copil imbracat in salopetele roz si i-a spus, "Privesteo! Am facuto special pentru tine. cand va venii timpul o vei cunoaste."
Ce fericit s-a trezit in dimineata aceea! Dumnezeu i-a creato special pentru el!
De atunci nu i-a mai pasat nici macar de faptul ca accidentul l-a lasat desfigurat, oricum Spiridon niciodata nu fusese de o frumusete ori de o inteligenta remarcabila. Oricum ea avea sa il placa si asa ca doar ii era ursita.
Ia fost greu cu scoala dupa aceea, cica acidentul ii afectase ceva prin cap dar oricum cineva acolo sus a avut grija de el asa cum in general are grija oricarei berze chioare, iar viata i-a decurs pe un fagas lipsit de evenimente.
Uneori cand era deprimat i se trimiteau vise in care o vedea. Da!
Asa se face ca a stiuto la 6 ani in uniforma cu cravata rosie a scoli cu fite din centrul orasului unde s-a dus pentru prima ei zi de scoala, tot asa a fost prezent si la serbarea de clasa a doua cand ea purta o coroana de hartie pe care trona un "O" mare cat fetisoara ei placut alungita. A vazuto si cand s-a certat cu parintii pentru ca nu il acceptau pe baiatul de care ii placea ei, a fost acolo si cand ea si-a petrecut prima noapte in garsoniera inchiriata cu mai multi priteni intr-un oras deprimant dar cu pretentie de statiune balneara de pe malul marii.
Da! El vazuse totul iar in ziua aceea ce incepuse cu pasari somnoroase urma sa o cunpoasca in sfarsit.
Ii apruse in vis noaptea trecuta, era frumoasa cum numai o urista ar putea fi iar vocea cea albastra i-a spus ca a sosit timpul.
S-a imbracat frumos Spiridon, pana la urma cat de des iti intalnesti sortita? Nici cafeau nu si-a bauto acasa asa cum facea de obicei. Doar nu era o fata ca ea sa bata la usa din vechiul camin de nefamilisti? Strazile erau cam goale, ar fi cautato in autobuzele ce duc elevii la liceul pompos din centrul orasului unde stia ca ea invata dar ursita lui tocmai primise o masina de ziua ei, una frumoasa fabricata cu simt de raspundere de niste nemti de pe undeva din Bavaria si pe deasupra anul scolar se terminase.
Se plimba pe strada principala. Cafenelele selecte erau inca pustii iar din curtile vecine lor se inaltau strigatele cocosilor. Chiar si pe strada desfundata unde erau parcate cele mai multe masini nemtesti din oras inca nu gaseai decat o mana de maidanezi dormitand incovrigati pe langa cate un bolid cu elice in loc de stema ce statea ,parcat ostentativ, in fata unei case cu o curte mult prea mica pentru al gazdui.
Trebuia sa o gaseasca, obosise deja. Soarele incalzea capotele taximetrisitilor ce palavrageau la cate o cafea.
-Domnu' nu va suparat' da de unde at' luat cafeaua?
Taximetreistul ce incerca sa se faca ca nu il priveste asa de insistent i-a facut semn politicos cu degetul spre un butic de peste strada centrala.
A dat din cap aprobator si dupa ce s-a uitat atent in stanga a pasit sa traverseze catre poteca batatorita din refugiul cu trandafiri.
-Acol' sa'ntrebati ca va servreste fata. i-a strigat soferul de taxi intre doua varste.
A vrut sa ii multumeasca taximetristului dar si-a pierdut glasul .
Ce cap frumos rasarea peste volan. Parca era o amazoanca ce-si mana sigura caii putere pe cine stie ce hipodrom. I-a zambit, chiar i-a facut din mana in timp ce plutea spre ea. Atunci cand l-a observat ea a calcat puternic frana si a sarit sa il intampine. Poate si ea il vazuse in vis.
Ce frumos zburau unul spre celalalt. S-au sarutat pasional pe capota cam murdara a masinii, au vrut si sa se imbratiseze dar in acea fractiune de secunda le-a fost greu sa se apuce in brate.
Au oprit toata circulatia in dimineata aceea, toate masinile claxonau in timp ce ei se priveau pasional prin parbriz. A venit pana si televiziunea sa ia imagini pentru jurnalul de dupamiaza.
Ce mincinosi si reporteri astia! Sa spuna ei ca avut loc un accident, ca ea se intorcea obosita si cam ametita de la o petrecere si ca el pur si simplu a sarit in fata masini....Au dat martor pe taximetrist si pe iubitul fetei care plangea pe trotuar privind sarutul lor prelung. Si ce nesimtit au fost cei de pe ambulanta sa ii separe si sa-i aseze pe targi diferite in drum spre spitalul unde cine stie ce doctor avea sa constate plictisit evidentul, ca ei doi se intalnisera.
Era fericit, nimeni nu putea sa citeasca asta pe fata lui lipsita de trasaturi dar undeva sub buza reconstruita stangaci, un zambet stralucea insesizabil.

Menage a troi

2009-04-28T22:28:00.000+02:00

-Musato parul tau nu mai e de mult rosu pentru mine. Acum trei mangaieri l-am colorat Titian. Putea fi oricare alt pictor dar a ales sa fie Titian. i-am spus in timp ce claia lina dansa ritmat in poala mea. Stiam ca nu mai e mult si dansul ei va naste o explozie in mine si apoi stins, voi avea adevarata placere.
-Ce naive sunteti! Toate credeti ca tot cea ce vreau este asta...un sarut,un dans si o explozie care sa ma consume pentru ceva timp. Ea ma privit suparata, toate faceau asta. Si-a sters cu mana stanga ultimele semne ale placerii de pe fata si apoi a ranjit suparacioasa.
-Trebuia sa ti-o musc atunci cand am avut sansa, acum esti.....Destul de moale si de demn de mila incat sa ma simt razbunata!
M-am prefacut ranit asa cum un barbat ar fi trebuit sa fie, asa cum Duncan ar fi daca ar exista si tocmai ar fi lovit asa de marsav in orgoliul sau masculin.
Duncan a debarcat ieri dimineata de pe vasul cu nuiele magice ce cauta petrol in Marea Nordului. Am fost colegi, eu dezlegam complicatele fibre ale nuielelor magice. Aici la capatul lumii alunul nu creste asa ca au inventat crengute sintetice si apoi au inventat reparatori naturali de crengute sintetice exact asa cum eu l-am inventat pe Duncan.
Ea s-a intis langa mine acoperita doar de un strat subtire de piele, subtire doar atat cat sa nu ii pot atinge sufletul.
Doamne ce frumoasa este cand nu se chinuie, cand nu mai trebuia sa imi fie amanta ci doar un corp imbracat in mozaicuri de pistrui si perisori invizibili.
-Te culci? m-a intrebat in engleza ei cu s-uri lungi.
-Nu prea. Parintele O'Neal mi-a spus ca niciodata nu trebuie sa te culci langa o femeie frumoasa caci in ea salasuieste ispita. Prima data trebuie sa o iubesti pana ce-i scoti toata puterea si ceea ce a ramas e doar o gramada de carne dormind langa tine.
-Si voi irlandezii va ghidati viata sexuala dupa spusele popii?!! Tu nu crezi ca exista un motiv pentru care a ajuns sa fie barbat singur la harspezeci de ani?
-Nu! Dar pur si simplu imi palce sa te privesc asa....golita de continut.
Stiam ca zambeste in patul ei din camera cu chirie din coltul ei de lume. Puteam sa-i citesc zambetul in muschii contractai delicat sub pielea alba.
Ce bine o fi sa ai coltul tau de lume!
Duncan avea unul, l-a lasat cand avea vreo 18 ani ca sa scape de cea ce irlandezii numesc The Trubles, a calatorit prin toata europa facand lucruri marunte. Vorbea patru limbi, una o invatase lucrand cu un niste etnologi prin niste munti din Grecia si o alinta asa....doar pe ea in cuvintele ei arhaice.
Nu puteam sa dorm...poate ishkeban-ul cu prea mult energizant, poate ea inca nu era dezgolita indeajuns. O priveam cu sentimentul ala ciudat de posesie ce numai o minciuna dusa la desavarsire ti-l poate oferii.
Maine as fi plecat, oricand ar fi fost mainele asta intr-un loc ce si-a uitat noptile.
Nu mai stiu exact ce cautam in patul ei. L-a inceput poate a era doar acea nevoie fiziologica ce iti macina inauntrul si te face sa iti asumi riscuri stupide dar atat de necesare in meseria pe care o aveam. Poate a fost doar nevoia ciudata de normalitate dupa blestemata aia de mare in care ma simteam un ocnas, spargand muntii de apa cu botul vaporului meu.
Ce cald era in corpul lui Duncan...in patul ei! I-mi amintea de un alt pat ascuns de vreo noapte in Orasul cu Fluviu iar ea im-i amintea de o alta musata cu care nu purta nici o asemanare...iar eu imi aminteam de mine.
Era crepuscul in ferestra cu vedere la pod.
-Auzi? Sti ce inseamna cuvantul asta....milonga?
-Nu nu stiu....tu esti expertul in limbi straine...tradumi-l in engleza si voi sti.
-Asta e problema....nu are echivalent!
-Saraca limba mai aveti! Sigur se poate traduce in Norvegiana, mi-a spus incercand sa-si ascunda parul titian sub o perna.
-Nu e limba noastra, ne-au aduso niste baieti numiti englezii pe la 1600 si ceva cand au reusit intr-un final sa cucereasca si Ulsterul. E limba lor iar noi o vorbim de mici cu toate ca ne nastem in saracia catorva cuvinte pe care mamele le mai stiu de la mamele lor.
-Bine dar acum te rog! Vreau sa dorm ca maine ma duc la birou.
Ce dor mi-era si mie in limba aia saraca ce devenise a mea.
Femeia mea era departe iar cea a lui Duncan era calda numai in imbratisarile lui.
Mi-am adunat usor hainele dintre hainele ei si mi-am imbracat pielea de cetatean al Orasului cu Fluviu si am plecat lasandu-i singuri.
Mavoi intalnii cu Duncan maine la o cafea, pe iarba din fata Operei.

Ruga unui soldat catre dusmanul sau fara ura.

2008-09-05T15:37:00.000+02:00

Sunt un soldat, un invadator sau mai corect invandrer(strain in limba asta atat de diferita incat ar pute fi extraterestra) la capatul lumii.
Am invadat paradisul ce mi-a fost refuzat timp de 25 de ani pe strazile cartierului de est.
Eu nu lupt pentru tara, pentru poporul meu..Nu, eu lupt pentru mine asa cum vikingii pamantului asta pe care il cuceresc ,au luptat acum mai bine de o mie de ani.
Am plecat barbat din tara mea, am pasit apasat asa cum am invatat ca trebuie sa paseasca un barbat si un marinar pe puntea unei corabii ce se clatina in plina si haotica furtuna doar ca sa descopar ca a fi barbat nu este deajuns. Nu! Eu trebuie sa fiu soldat. Un soldat cuceritor la captul pamantului.
Am invata cum snagereaza soldatul, ascuns in spatele scutului sau asteptand urmatoarea lovitura naprasnica a dusmanului dar neclintindu-se de la locul lui in linie. Sangele meu nu se vede, nici scutul meu iar armura mea este ata de fin sculptata de viata in cartierul de est incat dusmanul meu ce nu ma uraste crede ca eu vin spre el cu pieptul gol si loviturile lui nu ma ating. El crede ca eu sunt invulnerabil. cat de tare se inseala!
Am invata sa marsaluiesc si sa dorm ca soldatul. Mi-am carat ranita zi de zi si am simtit fiecare din cele 30 de kilograme ce imi contin viata, identitatea si mai ales umanitatea. Da...umanitatea soldatului nu se poarta la vedere deoarece ea este o slabiciune pe care dusmanul lui cel fara de ura o poate folosii impotrivai. Eu dorm precum soldatii, dusmanul meu drag. Dorm cu un ochi deschis pe strazile tale sau sub podul ce iti traverseaza raul ca garzile tale de orice culoare a legii ar fi sa nu ma prinda nepregatit.
Eu lupt ca soldatul! Ma apar zi de zi de ploaia sagetilor trase la intamplare de catre arcasii tai ce creaza si iti voteaza legile, de zidul de sulite ale cetatenilor tai ce cu greu inteleg lingva franca a zilelor noastre graita intr-un accent strain. Zi de zi atac redutele bunastarii tale ca sa fiu respins si sa fiu trimis la munca cea mai de jos pe care nici cel mai umil dintre sulitasii majestatii tale nu o indeplineste.
Eu iubesc precum soldatul. Nici un barbat nu iubeste ca mine! Ma consum zi de zi cu gandul l-a frumoasa ce doarme in patul ce l-am lasat in furtuna cartierului de est. Frumoasele regatului tau ma tenteaza ai in fata mea isi despoaie carnea atat de alba incat pare zapada neatinsa iar eu vreau sa musc din ele, sa imi astampar foamea din suflet si sa ma simt iarasi un simplu barbat.
Ce dor imi-e de femia mea majestate!
As tremura in fata sanului slujnicelor tale asa cum oamenii regatului tau tremura, as face dragoste cu ele si le-as saruta muscandu-le buza de jos asa cum orice om ar face cu frumoasele tale dar eu nu ma pot inchina in patul lor.
Femeia mea e catedrala cladita cu mainile si sudoarea mea si de aceea e diferita de toate catedralele regatului tau si numai ea este cea in care eu imi pot sopti ruga iar fara ea majestate eu sunt pagan precum razboinicii stramosilor tai.
Eu nu te iubesc dusmanul meu! Nu este rolul unui soldat sa isi iubeasca dusmanul cum rolul tau nu este sa ma urasti. Nu eminenta!
Poti ura pe cel ce vine si iti prada tara ca sa care in corabia sa bogatiile sudorii tale inapoi la capatul celalalt al pamantului dar nu pe razboinicul ce e gata sa-si lase sudoarea sa curga langa a ta pana ce din picaturile voastre muntele de granit sa dispara iar in locul lui sa creasca un oras al regatului tau.
Pe acela nu il poti ura majestate caci desi limba lui iti e straina iar obiceiurile lui sunt diferite de cele ale pamantului tau, el lupta pentru tine. El nu iti este mercenar ce culege roadele sangelui ci soldat ce-si apara cucerirea....Soldat ce apara pamantul ce tu il iubesti.
Atunci majestate, de ce nu il iei pe soldatul acesta si il asezi la masa?
El nu iti va manca bucatele...nu iti va bea vinul caci desi doreste bucatele si vinul pamantului tau doar pe cele ce le va produce cu vana bratelor sale le va putea aprecia cu adevarat.
Dusmanul meu fara de ura, soldatul acesta a luptat destul. Vrea sa-si topeasca toporul, platosa si din ele sa faca fiare de plug cu care sa-si iubeasca pamantul asa cum doar barbatul il iubeste si sa se inchine nevestei lui ca unei catedrale iar din ogorul lui sa iti plateasca darile ce ti se cuvin ca stapan al ogorului.
Soldatul asta vrea sa fie din nou om.

Sireapa

2008-05-29T08:23:00.000+02:00

-Îti zic bă! Nu avem cum s-o bulim. Pă bune! Intrăm la nea ăsta în curte şi îi ciordim caii putere apoi jales! Sistem de alarmă nu are, potăi nu, iar până îşi dă seama că a disparut bividiu noi o să fim puţin mai încolo de Mama Naibii.
-Nu ştiu frate....mie mi se pare şui rău! Să moară mama dacă nu! Tu zici că e aşa pizdă motoru ăsta, că altu ca el nu ai văzut şi nu ai auzit.....păi atunci imediat ne bangheşte garda şi ne saltă cu el..... Eu nu mă bag.
-Nu te băga pulică, nu te băga...ca ţi-e târşă şi dacă ţi-e târşă tragi ghinionu’la tine!
- Pă tac’tu care te-a făcut să-l faci târşar bă nu pă mine.
-Bine bă, bine lasă că mă duc eu să-i salt lu' ăla calu’.
-Jales frate ! Să-mi trimiţi poze cu tine şi bividiu tău de la Sighetu Marmaţiei sau de unde vrei să te dai la fund cu el cu tot. Rusnac diliu! Mai fură omu’, mai ciordeşte, da nu ca să ţină furăciunea la el în curte. Să mor eu dacă tu ai minte băi Vlade! A spus băiatul arămiu întinzându-i mâna prietenului său blond. S-au salutat scurt ca nişte camarazi vechi de arme şi apoi el a intrat în curtea comună a unei case boiereşti lăsata în paragină de la naţionalizare încoace.
Vlad a plecat pe strada pietruită trăgând din ţigara căpătată. Era devreme...soarele dabia apunea şi cu sigurantă bărbatul cu motocicleta cea frumoasă încă nu plecase să-şi plimbe una din hergheliile germane cu patru roţi.
S-ar fi dus la cârciuma mahalalei dar acolo erau adunaţi cu toţii la un pahar, două de vorbă şi dacă se lua cu ei ar fi băut până nu ar mai fi avut mintea limpede pentru munca de noapte.
Capul blond şi trăsăturile de băltăreţ îl făceau total diferit de vecinii pe care ceilaţi “decoloraţi” îi numeau negri. El stia că nu sunt aşa...că sunt arămiii, tuciurii, măslinii, oricare altă conbinaţie de la negrul intens la piele de culoarea chihlimbarului, mai ales fetele mahalalei şi ea în special. Da...ea.....frumoasă ca un drac cu faţă de înger.
După ce va lua herghelia aia, o să oprească la poarta ei şi o va fura, să o ducă în deltă la neamurile lui acolo unde nu caută nimeni niciodata.
Ce frumos visa băiatul, avea 16 ani dar era înalt şi zdravan ca un haidamak, aşa cum îl alinta bunica cu româna ei de ghiol înămolit. Familia lui a fost mutată din delta pe vremea comuniştilor, le-au dat casă, loc de muncă, o dragoste profundă pentru Stalin şi idealurile revoluţie din octombrie, aceeaşi revoluţie de care fugiseră străbunicii lui de pe malurile Donului albgardist.
A fost bine acolo pe strada. Cartierul era sărac dar era la modă sa fi sărac pe atunci, aşa că el s-a născut în mahalaua de langă piaţă, chiar in casa darapanata cu pereti albi si ferestre albastre de pe malul strazii cu caldaram rotunjit ca un val de prin delta.
Iubea strada pietruită, cand era mic au venit să scoată piatra cubică şi să o înlocuiască cu asfalt proaspăt şi drept ,cică să nu mai facă zgomot maşinile,dar toti cei din cartierul de chiriaşi au ieşit să-şi apere strada .Piatrele le aprtineau.
Iubea şi delta aşa cum a văzuto odată, când vărul lui Vasca l-a plimbat cu motocicleta rusească prin dunele de nisip de langă padurea cu stejari strâmbi.
De atunci işi dorea o motocicletă, sa fuga pe şoseaua ce străbătea munţii arhaici, să treacă pe un bac ca o barcă din oraşelul de frontiereă cocoţat pe dealurile sale şi apoi să călărească sprinten ca un cazac până ce calul de fier iar fi obosit între dune.
Ea ar fi fost în spate, s-ar fi ţinut strâns de el cu mâinile de mângâieri ciocolatii.
Seara începea să se trecă, la colţurile umbrite de câte un castan gros băieţii învârteau zarurile visând la ce vor câştiga intr-o singura aruncare. Se bea bere şi se râdea, era devreme. Dabia când jucatorii se vor încinge şi mizele vor creşte proporţional cu alcoolemia va şti că a venit timpul. El nu juca, nu avea chef şi in plus avea prea mult de pierdut în seara aceea.
Motocicleta a vazuto accidental pe stradă, se grăbea de la un semafor către garajul unde domnul chelios şi cu început de burtă . O parca probabil lângă hergheliile lui şi probabil avea să o plimbe din când în când, duar cât să se fălească in fata prietenilor la fel de burtosi si domnisoarelor ce ii acompaniau.
Sireapa aceea nu era pentru asa paradă!Era nărăvaşă, iubea drumul . Trebuia să alerge,să fie strunită de cineva care să o iubească aşa cum trebuie.
La urmarit pe războinicul acela de hârtie igienică până la căsoiul în curs de amenajare.
Camerele de supraveghere nu erau instalate, sistemul de siguranţă nu era pornit pentru că omul a intrat fără să-l dezactiveze iar în cuşca cainelui-urs ce nu stătea inca nimeni. Stia că nu va mai dura minunea! Trebuia să rişte repede altfel nu va mai avea şansa iar sireapa trebuiau eliberata.
Orele se scurgeau crunt. Nu era primul lui furt, a mai făcut nici nu-şi mai amintea câte, dar emotiile îl făceau să tremure.
Vorbi-se cu ea, frumoa cu mangaieri ciocolatii. Pe la ora 3 avea să tragă cu sireapa la fereastra camerei , să fie pregatită,să sară şi să fugă, exact ca in filme. Ce mai avea dupa aceea taică-su de spus? Ar fi trait o vreme fericiţi în deltă, apoi faceau 18 ani şi se însurau , să se întoarcă acasă la oraş, deja pantecosul masliniu nu ar mai fi avut ce face şi i-ar fi lăsato. Nepoti frumosi sa iasa!
Mai era puţin.În ultimul autobuz, puştiul stătea la geam şi privea magazinele de lux aflate chiar la o stradă distanţă de mahalaua lui, în centrul oraşiului cu pretenţii cosmopolite. Nu vedea firmele luminoase ori hainele cu preţuri unflate pe manechinele fară faţă, el ştia doar că mai era puţin. În geanta sport era o cască cumparată de la un prieten cu scuter care la rândul lui a luato de la un tovaraş plecat în vreo capitală europeană ca ambasador nedorit al integrarii. Cartierul select de vile avea o staţie cu semnul ascuns ruşinos de un copac. Băiatul a coborât, parcă asfaltul proaspăt spălat nu era aşa bun ca piatra lui cubică pe care cauciucurile late se vor auzi precum copitele hergheliei ascunse sub sa.
Casa nu a fost greu de găsit, fiecare mahar cu pretentii işi ridicse o casă cat mai diferită de cea a vecinului sau făcând straduta afluentă să pară o ţigăneală mai ceva ca mahalaua roz-siclam-albastră. De intrat în curte nu a fost greu, poarta de fier forjat era făcută mai mult pentru faţadă decât pentru a oprii pe cineva care chiar dorea să intre, camerele de supraveghere inca nu erau iar câinele-urs lipsea, pe faţa lui aparuse un zâmbet. Garajul semi-îngropat la temelia măgăoaiei cu două etaje avea un sistem electronic de deschidere ce nu funcţiona decât cu o telecomandă specială foarte scumpă şi pretenţioasă pe care posesorul sigur o avea asupra lui ori cu o piatră bine plasată şi o căruţă de noroc. Baiatul şi-a făcut cruce şi a aruncat. Uşa metalică s-a ridicat fară probleme.
În garajul mult mai mare decât curtea comună în care trăiau ai lui, se găseau vreo 5 maşini de la diverşi constructori germani şi vreo 4 motociclete japoneze pestriţe ca nişte papagali de cursă, cea pe care o căuta el era pusă într-un colt, neagră carbune şi atât de sireapa încât parea sa galopeze.
-Sarumâna Doamne că nu e baştanu ăsta acasă! a spus şi a căutat cheile. Cei ca şi cehelosul erau prea siguri în castelele lor cu alarme şi câini-urs ca să se sichisească să-şi ascundă cheile de la jucăriile astea scumpe. Le-a gasit, erau langă uşă într-o cutie de nuc sălbatic, frumos lăcuit şi fasonat ca o poarta de manastire intarita dar fară nici o yală.
A încălecat şaua neagră şi a dat jaratec ca un bun praslea făcând motorul în trei cilindrii să dea nărăvaş din copite. Hergelia era vie. A scoso încet din garaj ca nu cumva să o scape si sa o zgarie, a deschis poarta masivă ce era încuiată doar cu un zavor mic şi inutil până ce nu va fi conectat la sistemul ultrasofisticat de alarmă şi apoi a plecat.
Era atât de fericit încât nu putea să creadă!
Cand sireapa a început să alerge uita-se de toate grijile, vântul vitezei îi trecea prin lanul blond de baltaret în timp ce casca se odihnea linistită în geanta de pe spatele lui.
Doamne ce mai fugea! Ca armăsarii ce străbat balţile în lung şi în lat atat de nepasatori incat le fac sa para stepe nesfârşite. Privea dunga fină de la capătul şoselei, dicolo de cea mai mică maşină din depărtare şi gândea că daca vrea, poate să se grăbească şi să o prindă, motocicleta aceea l-ar fi purtat până acolo si inapoi fara vreo greutate. Vibraţiile erau docile, ea se scutura puţin dar nu destul ca să-l arunce, ştia că acum este cu adevarat apreciată. Semafoarele se scurgeau, unu câte unul, ba roşii, ba verzi, in saua ei îi era prea bine ca să îi mai fie teamă de ceva.
Un moment a avut impresia că nişte faruri au venit către el , că pun frână, că şi el pune frână, că nişte luminiţe jucăuşe o strigau pe o anumită Nina, îmbrăcată într-un halat alb...dar totul a fost ca un vis, doar herghelia de sub el era reală. Roţile tropăiau pe piatra cubică , s-au oprit la fereastra frumoasei de ciocolata dar la orele acelea tarzii lumina era stinsă. A cabrat motorul,l-a mai cabrat odată, ea nu a iesit. El a zambit amar apoi a plecat grăbindu-şi bividii. Soarele nu răsărise încă, la bac era deja coadă, probail era vreo cursă specială a gandit şi s-a dus la ghişeu doar ca să-l găsească închis.
S-a pus în rând cu oamenii, toti pietoni, şi a asteptat să ajungă la paznicul ce făcu-se mult prea multe ture de noapte.
-Unu pustiulică! I-a spus cu voce plată.
-Păi şi caii?
-Caii îi laşi...aici trec doar pietonii.
-Ce-ai nene te-ai dilit? Cum să-mi las caii? Mă duc în raiul cazacilor!
Paznicul l-a privit ridicându-i bărbia cu degetele lui osoase.
-Da...hai că ai moacă de zaporojan.....da'mi plăteşti dublu! Zambi a vin acrit de pomană fară pretenţii
-Dau nene! Dau cât face că de sireapa asta eu nu mă las.
Dincolo îl asteptau munţii arhaici, şoseaua şerpuindă şi departe de tot, dunele cu stejari strâmbi şi un sătuc mic pescăresc înconjurat de ziduri groase de pământ, ca o tabără de zaporojeni candva prădalnici.

Povestea unu sut

2008-05-24T12:30:00.000+02:00

-Ba nepoate! Sutia ba e lasata de Dumnazau! Sutia nu e cioardeala ordinara de intri in casa si pleci cu lucrurile omului ca sa-l lasi muritor de foame. Sau datu-n’cap, care poate orice cocalar fara minte si cu brand de tractorist! Nooo! Sutia e de la Dumnazau din cer, lasata sa padepseasca pe ai de au si nu vor sa faca pomana. Sti cum vine sutia? Pai ea vine ca munca lui Stanail, testeaza pe ai mai slabi dintre omini sa ii padepsaste pe aiia de-s rai. Ma-ntelegi? Adica suti e oamenii lu’Domnu si de la el au dezlagare la furt! Spuse batranul cu trasaturi inegrite de stepa. Era tarziu in carciuma de la coltul mahalalei din cartierul de est, ultimul tramvai se retrase iar la masa batranului cu fata de icoana tatara , eu, nepotul aproape dormeam de la rachiul cu gust vag de cartof.
-Mosule nu te inteleg! Ciordeala tot ciordeala se chiama ori cum o pui si o intorci, cum sa fie dezlegata de la Dumnezeu?
-Bai! Mare rahat au facut astia cu scolile inalte! Parca v-a lasat handicapati nu alta. Cum mama naibii sa simti tu ma ca sa operezi pe centaur la buzunare daca tu nu mai ai sentiment la dej-te?
Era anul repetentiei mele plutind peste carciuma cu musterii jucand poker
-Maine nepoate te aduc in viata! Sa vezi tu! Ai sa fi un drac de sut si nu altceva!
Ce om era unchesul meu! Habar nu aveam cum m-am facut cu el! Poate imi era ruda, imi semana putin, dar nu cred.
Era al 8-lea meu pahar din posirca cu gust ciudat iar lumea se invartea in contrasesns.
Azi dimineta cand am urcat in tranvaiul ce ducea spre piata cea mare a orasului in cautarea unui loc de munca si probabil l-am gasit pe acolo, la capatul cu hale albastre.
-Nepoate ia vino incoa’! Are mosu meserie pentru tine! Meserie bratara de aur nu alceva! Da lu’ mosu asta o vodka pe barba lu’ Dumnezau si te invata el! Sarios ca nu te mint! I-am dat sa bea, probabil avea nevoie sa ia un colt din gurar cainelui ce il muscase ca jocul mainilor sa se opreasca iar munca lui, cea cu degete de magician, sa poata pornii. Il priveam in tranvaiul aglomerat, facaand sa dispara imitatiile de piele ce adapostea banii. In ziua aia cineva nu va cumpara rosii sau branza ori poate nu va cumpara covorul turcesc de la a treia ghereta cum intri in piata.
Ce curat lucra unchesul! Tranvaiul dansa pe sinele cu valuri iar el oferea zambete stirbe caslatorilor ce coborau mai saraci. Daca i-ar fi intrebat cineva, nici nu s-ar fi gandit ca batranul cu miros de trascau si dinti lipsa le-a saltat portofelul. Probabil tanarul brunet cu trasaturi de Adonis al stepei a fost de vina! Tigan imputit!
Am muncit o zi intreaga pe tranvaiul balerin, privindu-l cum se descarca la capat doar ca sa se intoarca mirosind a arpagic cu lene si mai sarac cu cativa calatori. Am vrut sa ma intreb ce s-o fi intamplat cu pagubitii degetelor atat de istete, dar nu mi-am putu gasii raspunsul....trebuia sa invat.
-Bine mosule! L-am intrebat eu cand ne-am oprit pe la orele pranzului sa mancam la o copertina ce iarna lungea viata unei pojghite subtiri de zapada cu cateva zile. Eu can' m-apuc de munca?
-Invata nepoate! Invata ca asta tre' sa faci prima data! Mi-a raspuns?
-Bine mosule! Dar macar portofelele paseazami-le!
-Ma copile! Portofelu’ omului e sufletu lui! Cum sa-ti dau eu tie duhu la om daca tu inca nu esti pregatit?
Ce nebun era unchesul meu! O zi intrega m-a facut sa privesc cum el citea din gentile de imitatie de piele banii, dar cand am vrut si eu sa fur portofeul unei grasane mi-a dat peste mana.
Apoi a venit seara iar tranvaiul se golise intratat incat magia nu se mai putea intampla. M-am retras cu batranul la celalalt capat al orasului, in cartierul de est, la carciuma.
Era dimineta cand m-am trezit din bautura cu gust atat de ciudat, tatarul dormea cu capul pe masa murdara cu pacate de betiv. I-am furta portofelul ce mancase atatea portofele, am platit Venerei batrane de la bar si am plecat.
De azi eram muncitor.
Era ciudat tranvaiul de sapte, calatorii miroseau a plictis si griji in timp ce se ingramadeau de buna voie in cutia de tabla. Eu munceam, exact sa cum am vazut ca facea unchesul. Nu mai zambeam, pe la noua un nene mai sensibil a avut grija sa cobor la prima cu o durere crunta de stomac. Cum era sa muncesc cu durerea asta?
Urcam cu trei statii inainte de piata cea mare iar degetele mele munceau. Nu stiu de ce dar nici un moment nu mi-a tremurat mana. Doar durerea din stomac ma facea sa ma opresc cateodata, sa cobor, sa inghit nesatul o tigara, sa ingramadesc banii in portofelul batranului si apoi sa ma apuc din nou de treba.
Ce ciudat era! Ii priveam coborand din tranvaiul meu ai ducandu-se spre tarabele lor doar ca sa afle ca nu au cu ce platii. De ce oare nici unul nu se intorcea cu tranvaiul asta?
Cate amintiri pot tine oamenii in portofelele lor! Agende cu numarele celui care nu i-au mai sunat de mult, poate ca acum cand i-au pierdut isi vor amintii de ei, fotografii indoite cu copii ce deja nu mai sunt atat de mici, prezervative ramase de la intalnirea de ieri, cartoane care sa le aminteasca cine erau si cate o cartela cu care sa patrunda pe poarta uzinei ce le manca 8 ore pe zi.
Azi se inserase mai repede! Saerios! Nici nu am simti cum a trecut ziua, sau poate mi-a reamintit durerea din stomac ce imi umpluse gura cu gust ciudat.
Azi toate tranvaiele au fost unul, asa am simt, la vremea amiezii, cand la capat scaunele au refuzat sa se mai umple, am hotarat sa ma retrag. Am zambit ca orice muncitor dupa un lucru bine facut, furasem atat de multe portofele incat nimeni nu mai venea la capat sa se intoarca la casele lor.
Doamne ce ma mai durea stomacul, in pachetul meu mai dormeau doua tigari, in cartier aveam sa mai fumez una.
Tranvaiul dansa agatandu-se de fiecare stalp ca sa se traga pe straduta abrupta cu asfalt proaspat turnat. Nu ma grabeam acasa! Prima data aveam sa cobor pe la capat.
Ce ciudat mi sa parut sa traversez viaductul, stalpii teseau o plasa de lumini nu ca sa te prinda si doar ca sa acopere golul din spatele lor, iar tranvaiul alerga prin tronsonul de lumina.
Vatmanul a oprit, avea un chip osos si un levier ce mi-a poruncit sa cobor. Acolo era capatul pentru mine, in dreptul felinarului fara lumina. Departe parea cartierul de est.
-Nepoate nu dai si tu o tigara lu’ Dumnezau? M-a intrebat fata de icoana tatareasca.
-Cum mai gasit bartane? L-am intrebat intinzandu-i pachetul cu bricheta in el.
-N-a fost greu. Vezi tu! Io l-a meseria care o am avuto trebuia sa stiu totu’ Da acu’ ca m-ai scapt de beleau asta pot si eu sa plec linisitit. Mi-a spusa mosul intorcandu-mi spatele.
-Sati! Si banii? L-am strigat.
-It' las tie sufletele! De acu’ tu te ocupi de adunatu’ lor! Ca unde ma duc eu nu am ce face cu ele! Bafta nepoate!
Ce tare ma durea stomacul. M-am asezat pe trotuarul slab luminat. Nu stiu unde a disparut batranul, parca trecuse prin spartura din gardul de lumina.
Cand m-am trezit era dimineata. Tranvaiul de sapte si vatmanul osos au oprit chiar in fata mea si mi-a zambit stirb.
-In plata ta a lasat unchesu linia asta? M-a intrebat.
Am dat din cap, in fata mea orasul creste la marginea sinelor, in spatele meu, undeva departe de paralelele fara capat dormea cartierul de est.

O poveste fara sfarsit

2008-05-24T10:23:00.000+02:00

Stelele străluceau mai frumos ca niciodată peste acoperişurile de tablă ale mahalalei crescută embrionar în afara uni oras-uter. Fetiţa le admira din braţele mamei scheletice.
-Mamă, di ci strălucesc stelili? A intrebat ea fără să privească lacrimile de pe obrajii de icoană.
-Străliucesc şi ele….. că ăsta le e rostu', prinţăso.
Fetiţa s-a întors şi a mângâiat maxilarul proeminent cu atâta tandreţe încat femeia a simţit o mână de bărbat îmbrăcată în mânuşă din piele de copil.
-Da-mi zâci odat' povestea?
-Zâc. Au răspuns buzele vineţii aprinzând o ţigară.
Trei fumuri adanci şi ţigara era dusă; mâna cu aspect de creangă tremura în continuare.
-O fost odată ca niciodată, că de nu ar fi nu s-ar povesti, o prinţăsă mai deosebită. Ghearele-deget loveau fruntea încreţită cu mult peste cei 25-30 de ani ai femeii.
-Di ci mai deosebită?
-Pai era o prinţăsă-căpcăună, s-a auzit vocea masculinizată accentuând fiecare literă din cuvântul ce trebuia să sperie.
-Da' căpcăunii au prinţăsi, mamî? Întreba fetiţa tolănindu-se pe fusta înflorată.
-Au! că şi ei e oameni! Tremuratul nervos încerca să se transforme într-un legănat, cât să le liniştească pe amândouă.
-Da' era rea, prinţăsa asta a căpcăunilor?
-Nu, scumpo! Era bună ca toati prinţăsili din lumi doar că era aşa...mai kalie, că aşa e neamu' căpcăunilor.
-Aha! Da' cum arăta un căpcăun di si temi lumea di el?
-Păi.....un căpcăun i ca un om da' mai deosebit! Adică e mai kaliu şi arată aşa ca...un căpcăun.
-Da' căpcăunii e răi, mamă?
-Nu e răi, prinţăso! E ca restu dă buni da' fac şi ei....Auzi?! Dacă mai pui multe întrebări ai să auzi povestea la pulivarî!
-Atunci zî!
-Deci! Era odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un regat aşa frumos cum nu mai văzuse nimini!
-Şi cuma arăta? întrebă fetiţa, jucându-se cu degetele de la picioare.
-Păi..era plin de palate cu acoperişuri de aur şi argint, cu două luni şi doi sori strălucind, avea câmpuri bogate şi pline de flori, zise femeia privind tabla zincată pe care dogoarea zilei trecute făcea reflexiile de lună să danseze lasciv în timp ce o boare de vânt îndepărta mirosul ghenei în curs de ecologizare.
-Sî în regat acolo, era pace şi fericire şi aşa o bogăţâie cum lumea nu a mai văzut, tot poporu' căpcăunilor cari trăia acolo nu ştia de foami şi de neajuns, ce mai bara-bara, toţi erau fericiţi.
-Ce bine le-o fi...răspunse fata mângâindu-şi burta şi apoi reluând jocul cu degetele.
-Da...femeia mai scoase o ţigară din pachetul necartonat a cărui marcă străină nu ar fi putut-o pronunţa chiar dacă ar fi ştiut să citească. Bine mai era în regatul căpcăunilor...aşa de bine că vecinii lor, fătfrumoşii mureau de oftică că în înpărăţia lor nu era aşa de belfereală.
-Fătfrumoşii, mamă? Cum arată un Fătfrumos?
-Păi...femeia zări duba de culoarea albastrului la miezul nopţii şi fluieră cât putu de tare ca în câteva momente să se audă fluierături din toată mahalaua. Cum să fie....erau înalţi şi bine făcuţi, cu capetele rase ca să nu se vadă păru' bălai, au ochii albaştri şi pielea ...albă, albă şi curată. Când treceau la vecinii lor se îmbrăcau mereu în albastru închis şi purtau măşti ca să nu îi recunoască atunci când le călcau casele.
-Buun, şi prinţăsa-căpcăună?
-Da... prinţăsa căpcăună. Câinii lătrau. La câteva barăci distanţă se auzeau urlete. Apoi toţi câinii mahalalei se treziră, iar becurile legate dubios la stâlpi s-au aprins, ca siluetele zdravene, semi-îmbrăcate, să caute bâtele şi cozile de lopată.
-Păi...căpcăunii se apărau ei cum se apărau...când veneau feţifrumoşii ieşeau la bătaie cu ei şi luptau parte-n parte, ca zmeii, dar feţifrumoşii fiind mai târşari din fire chemau mai mulţi şi atunci îi ciolăneau pe amărâţi.
Din baraca de sub acoperiş, silueta tatuată a unui bărbat ieşise ameţită de băutură mânuind un cuţit lung cu pretenţii de sabie. Femeia a amuţit, iar pupilele se dilataseră aşa de tare încat păreau ochii unei pisici în cea mai adâncă noapte. Copilul privea statuia de carne şi aştepta. Silueta a căutat într-un cotlon de la grindă ţigările şi când nu le-a găsit a lăsat printre dinţi o înjurătură gâjâită, apoi s-a alăturat mulţimii ce se strânsese pe uliţa cu aspect de rigolă. Femeia nu îl mai vedea, probail se transformase într-un punct roşu, jar de ţigară luată cu împrumut.
Din pachetul ei mai ieşi un bastonaş alb şi se transformă în scrum.
-Căpcăunii erau disperaţi de fătfrumoşi, habar n-aveau ce să facă ca să mai scape aşa că s-au hotărât să trimtă pe cineva să ceară sfat lu'... Puia Gaia, o vrăjitoare cam dilie ce locuia..... femeia privi împrejur până ce ochii i-au rămas pe câmpul nesfârşit de gunoaie. Locuia dincolo de Marea cea Lată. Da' nu aveau pe cine....regele era bătrân şi plin de răni de la atâtea lupte cu fătfrumoşii, regina....nu putea, dar cineva trebuia trimis. Aşa că au trimis prinţăsa. I-au spus să aibă grijă la drum, şi mai ales oricât de somn i-ar fi să nu doarmă la Puia Gaia.
-Zi de prinţăsă!
-Păi prinţăsa era o fată frumoasă şi zgubilitică, era cu mintea cam vâjâită ca toţi cei de vârsta ei, dar era o fetiţă aşa de bună...mierea lu' Dumnezău, nu alta! Zise femeia mângâindu-şi copilul.
-De dimineaţă fata a plecat; avea o traistă cu alea-alea de has şi ţoalele de pe ea, mai mult nu putea să care că avea cu ea un cufăr greu cu un dar pentru Puia Gaia. Şi merse ea şi merse pe cărările regatului, unde toată lumea o lăuda ce frumoasă e şi ce curajoasă că face călătoria asta. Regatul căpcăunilor era întins şi 7 zile a avut de mers până la Marea cea Lată, iar hainele ei devenira tot mai răpănoase, iar oamenii o recunoşteau tot mai greu, până ce în a şaptea zi, pe malu' mării niciun barcagiu nu a vrut să o treacă.
-Di ci?
-Păi, nu mai arăta ca prinţăsa şi ea degeaba le spunea că tata ei e regele şi dacă o duc şi o întorc o să le dea juma' de înpărăţâie, că ei ziceau că e dilie şi că dacă nu are bani să le dea de dus, nu o trec. Şi ea plângea, plângea pe malu' mării şi nu ştia ce să facî şi cum plângea ea, se făcu sară şi văzu un călăreţ roşu ca para, cu straie aşa de roşii că pălea şi ruşânea, iar calu' lui aşa era de roşu că şi focu' se îngrozea. Cum alerga el spre răsărit, mantia lui flutura în aer şi prindea în ea şi ultimile raze de ziuă. Când călăreţul a vazut-o s-a oprit şi calu' lui cât era de nărăvaş a nechezat. Fetiţa era îngheţată de frică, aşa că el a apucat-o de braţ şi a aruncat-o pe cal şi a dat fuga peste mare.
-Păi, cum aşa? Întrebă vocea din spatele ochilor mari şi căprui.
-Păi aşa. Calu' ăsta roş alerga aşa de repede că nu apucau copitele lui să se scufunde, numa' cât rămâneau urmele de potcoave în mare şi până să le umple apa la loc el era deja hăt mai încolo. Câinii nu mai lătrau, iar tărăboiul dispăruse, dar luminile erau în continuare aprinse, iar bărbaţii strânşi pe uliţele mahalalei, duba albastră de miez de noapte era răsturnată de-a curmezişul intrării în ghetou.
-Şi unde a dus-o călăreţul?
-Unde să o ducă...la Puia Gaia acasă, pe malul celălalt.
-Da? Şi ce fel de casă avea?
-Păi, de care să aibă....avea o casa cu picioare de găina care dansau întruna şi casa asta era mică de d-abia încăpea un om şi fără uşi ori fereşti.
-Serios?
-Pe bune! Iar casa asta era într-o curte cu gard de oase. Călăreţul a dat drumul prinţăsăi în faţa curţii. Ea l-a întrebat dacă aici stă Puia Gaia, iar el a dat din cap că da, apoi a plecat mai departe spre rasarit. Fata a intrat în curte şi s-a dus la casa care dansează să caute uşa.
„ I cineva acasă?” striga ea.
„Da, dar nu pot să ies că m-am încuiat înăuntru şi casa asta nu se mai opreşte din dansat.”
„Bine, dar nu e nicio uşă aici!”
„Eee, nu-i! N-o vezi tu! I-a zi: Întoarce-te cu spatele la pădure şi cu faţa la mine!”
Fetiţa zise aşa şi deodată apăru o uşiţă.
-Si ce fel era uşiţa?
-Păi, uşiţă. Femeia privi duba cu un geam spart şi negru...Avea o broască specială, plină de dinţi care cânta întruna melodia pe care dansa casa.
„Acu' dă-mi drumu' şi am să te ajut la ce vrei tu!”
„Păi, cum?”
„ Caută cheia cea ştirbă! E pe undeva prin iarbă că au aruncat-o nişte nesuferiţi de căpcăuni care m-au călcat mai de mult.”
Fata căuta în bagajele ei şi găsi cutia. Când o deschise înăuntru era o cheie ruginită şi bătrână, fără niciun dinte care tremura de frică atunci când a auzit că va fi băgată în broasca cea cântăreaţă. Se chinui ea să nimerească gaura care sălta odată cu casa şi cum reuşi casa s-a oprit din dansat, iar broasca dinţoasă rodea liniştită din cheie. Prinţăsa a deschis uşiţa şi ce să vadă înăuntru! Casa era aşa de mică încât la uşa îi erau picioarele babei şi capul la perete, iar cu nasul îi atingea acoperişul. Baba scoase scăriţa de ceară care o ţinea pe piept şi coborî şi se sprijini în toiagul tot de ceară.
-Păi, şi nu se topea toiagul ăla dacă era de ceară?
-Nu se topea, că baba era rece şi vânătă la faţă de parcă nici nu era.
-Ahaaaa! Şi nu era ofticată baba când a văzut că o căpcăuniţă i-a deschis uşa?
-Ba da, dar nu avea ce să îi facaî pentru cî avea datorie acum faţă de ea şi datoriile fie ele de bine fie de rău trebuiesc achitate.
„Cu ce ocazie pe la mine pe aici, fătucă?” a întrebat-o Puia Gaia.
„Păi, m-a trimis mama şi tata să-ţi cer ajutorul. Fătfrumoşii ne tot atacă!”
Baba îşi mângâia ciocul lung şi păros şi tot mângâia întinzându-şi firele dese până ce ochii ei căzuţi în orbite au strălucit.
„Ştiu ce tre' să faci! În mijlocul mării e o insulă, Insula ne-Dreptului şi pe insula aia e un stejar foarte bătrân la rădăcina căruia se găseşte îngropat un cufăr, în care se află un iepure, în burta cui se afla o raţă, ce are în ea un ou, care are în el un ac în vârful căruia se află sufletul lui Fătfrumos, împăratul fătfrumoşilor. Dacă tu reuşeşti să iei acel ou şi să i-l spargi de piept lui Fătfrumos, atunci el îşi va recăpăta sufletul şi ai lui nu vă vor mai călca pe voi, căpcăunii.”
Ochii prinţăsăi se închideau de oboseală, cam aşa cum se închid şi ai tăi acum. Îi spuse mama în timp ce fetiţa se chinuia să nu adoarmă pe tabla încinsă a acoperişului.
-Io nu dorm! Te ascult! A zis ea, în timp ce flăcări ce dansau din alb în roşu înconjurau cartierul.
Femeia s-a întins pe tablă, astfel încât gura ei să fie la urechea fetiţei.
-De acu’ trebuie să fim cât mai liniştite! Ca şi cum am fi căpcăuniţe, iar oraşu’ nostru a fost înconjurat de feţifrumoşi. Vrei să ne jucăm aşa? Altfel nu-ţi spun povestea!
-Da, vriau!
-Biine. Ei, şi baba tot încerca să o convingă pe fată să intre la ea în cas să se odihnească puţin, ba că până la mare e drum lung, ba că drumu' nu e aşa lung, dar e mult de înotat... atunci un călăreţ alb trecu ţanţoş prin faţa casei şi unul negru trecu în galop. Fata s-a tras tot mai lângă poartă, când deodată auzi nechezatul nărăvaş al calului roş. Asteptă, asteptă şi se agăţă de coada calului înainte ca baba care îşi pierduse răbdarea să o înşface. Din mantia călăreţului acum se lăsau raze, iar ultimile scântei sărite din paloşele celorlalţi călăreţi se stingeau. El a văzut-o şi a început să îşi strunească calul ca să o facă să dea drumu' cozii. A început să alerge în zig-zag pe apa mării până ce fetiţa zări stejarul de pe insula ne-Dreptului.
Intrarea în mahala strălucea în scântei de ţevi de puşcă şi faruri de camioane. Duba cea răsturnată nu putea fi clintită, umbrele tatuate o apărau de parcă a fost a lor din totdeauna.
-Prinţăsa a înotat până la insulă, i-a fost greu, dar a reuşit să se tragă la mal.
-Bine-bine, dar cu stejarul? Stejarii nu e mari şi puternici? Întrebă şoptit fetiţa.
-Aşa e! Dar rădăcinile lui mari şi puternice nu puteau să oprească mâinile mici şi descurcăreţe care săpau pe lângă el. Şi aşa au săpat ele mult! Zi de vară până-n sară, încât copacul a căzut în mare cu toată fălnicia lui...
-Dar lada? Lada ce fel s-a descurcat cu ea?
Femeia s-a scărpinat în cap şi s-a înţepat în agrafă. A pupat ca un copil degetul scheletic şi a continuat.
-Păi, şi-a scos căpcăuniţa noastră acul cu care îşi prinsese părul şi cu grijă a reuşit să deschidă lacătul de la cufăr, iepurele a încercat să fugă, dar l-a prins şi l-a gâdilat pe burtică până ce a scos raţa care a încercat să zboare, dar fata a prins-o şi a facut... o explozie se auzi din stradă, fetiţa tremura!....A făcut BUUUHUHUUU! la raţă şi aia de frică a scăpat oul! Femeia încerca să zâmbească; îşi mângâia fetiţa tremurândă lângă ea.
-Fata a luat oul şi a sărit pe stejarul cel mare. Şi-a aşezat oul cu grijă în poală ca nu cumva să se....
Camionale puternice, cu lama în faţă, arau prin casele dărăpănate ale mahalalei. Acoperişul cu poveşti s-a nimerit să fie în viitoarea brazdă. Nimeni nu a auzit zgomotul ca de ou spărgându-se; motoarele şi ţipetele bătăii acoperau aşa un zgomot firav.
Reporterii filmau. La ştirile de dimineaţă toţi vor afla de lupta fătfrumoşilor cu căpcăunii. Poate spectatorii se vor întreba, dar nimeni nu va mai afla sfârşitul poveştii.

2008-05-23T09:26:00.000+02:00

Noe Abramov îşi vedea ghiolul ascuns sub pămantul crapăt al pustiului. Bătrânul încerca să găsească malurile invizibile ce lăsau în dimineţi ca acelea aburi să se ridice spre cer. Erau pierdute prin nenumăratele amintiri pe care o viaţă de om a reuşit să le strângă dar s-a consolat privindu-ăi coliba odihnindu-se pe o urmă de insulă. Totul era încă acolo doar că îmbătrâniseră identic posesorului lor, până şi salcia goală în care făcea el focul pe vremea când balta revărsa ţânţari cu bâzâitul gros, uita-se să infrunzească in primăvara aceeea.
-Cie faci Ivanuşca? Dormi? Şi-a întrebat bătrânul barca.
Un somn privea de pe fundul lotcii umplute cu apă spre cerul lichid încreţit câteodată de o pălă fierbinte de vânt.
-Niiieeee…nici azi nu vrei să-mi zici nimic!
Noe Abramov şi-a amintit de năvoadul lui, poate azi îi era foame şi vroia să fie întins să-şi hrănească ochiurile cu păsari ce se plonjau după momeala de pâine.
Şi-a umezit palmele cu salivă şi apoi a început să mângâie nodurile ţesute de un meşter de mult mort. Plasa lui se aşeza ciudat pe beţele ce trebuiau să o sprijine, avea plute decolorate ce o îngreunau si seminţe de plumb pe cât de meticulos prinse pe atât de inutile pentru pescuitul de păsări.
Grigore Abramov, tatăl lui, a fost pescar şi a avut baltă iar Noe nu putea fi decât pescar. A avut şi el cândva baltă, de fapt un braţ de apă ce lega două ghioluri şi unde el pescuia aşa cum se simţea cel mai bine, singur. Balta lui curgea tot timpul, dimineaţa curgea spre apus, seara spre răsărit şi îi aducea peştele celor două ghioluri.
Apoi au clădit diguri să apere apa de apă iar bălţile au devenit gârle ordinare unde şenile grele de tractor pescuiau stuf ca să hrănească cine ştie ce combinat adormit undeva în amonte. Pămantul s-a plictisit de atâta stuf. Ei au întins un lan de câmpie cu paiul fosnind scheletic la fiecare adiere de vânt. Graul era flămând, a mâncat pămantul ca o lăcustă apoi s-a mutat într-o altă gârlă cu pământ plictisit iar bătrânului i-au lăsat pustiul şi digurile în grijă, poate poate îşi va revenii. Noe nu se plângea, cerul era mai limpede decât orice ghiol dar îşi cunostea prea bine malurile ca să se scurgă vreodată mai repede de la zi la noapte.
-Şi ia zi Ivane…cum e în barcă? E bine să…fi pescar? Intrebă terminând de întins plasa.
Pe somn nu îl avea de mult, în primavara aceea cand salcia a refuzat să mai înmugurească l-a găsit înămolit în ultimul ochi de apă rămas lângă coliba lui. A vrut să îl facă rasol dar i-a fost milă aşa că a umplut barca lui cu apă şi l-a lăsat acolo. Pentru el pescuia bătrânul, prindea păsari şi i-le arunca în barcă iar apoi aproape conversau. Cu cine să stea de vorbă…cu cele două capre care mereu găseau ceva verde de mestecat chiar dacă totul în jur era pustiu? Cu zarzavaturile ce în nopţile nedormite de la atâta bătrâneţe păreau cozi de răpitor ce fugărea obleţii invizibili din adâncul unui ghiol subpământean.?
Cândva nu au fost numai ei…cândva era acolo şi Sara, nevasta lui, dar pentru ea au venit mai demult sătenii iar pe el l-au lasat.
Zgomotul de aripi l-a adus în simţuri. O lişiţă nu vroia să se odihnească în plasa lui. De mult nu a mai văzut o pasare de apă, somnul lui manca vrăbii şi turturele dar o lişiţă…o va mânca doar el. Şi totuşi….cerul era gol deasupra iar mila îl oprea să facă ceea ce a făcut de atâtea ori. Cândva, pe vremea colectivului ce îngrijea lanul lăcustă, un inginer tânăr cu obraz ras le povestea despre o nouă invenţie capabilă sa pescuiască energia din aer, o plasă de morişti uriase ce se intindea peste un câmp şi transforma vântul în curent de bec. Ei au râs…dar dacă oameni au făcut năstruşnicia aia şi au construit ziduri mari de morişti care să nu lase vântul să curgă? Dacă la el in plasă era ultima pasăre?
A deznodato fară să fie ciupit de prea multe ori, o simţea tremurând dar pasărea se zbătea foarte puţin. A asezato în ceea ce a fost coteţul găinilor şi a închis uşiţa, poate prindea şi altceva.
Aburii apei de mult secate se înălţau din fundul de baltă iar Noe stia că va primi oaspeţi. Pustiul se comportă ciudat când oamenii încercau să îl străbată, bătrânul mai pleca pe vremuri până în sat, mai schimba câte o vorbă cu alţi pescari ce mai stiau limba ghiolului, apoi pescarii au început să moară iar fii de pescari au plecat la şcoli cu internat prin orase. El nu a mai avut de ce să vină. Au mai trecut câtate unu pe la el, dar rar, ultima dată au venit şi i-au luato şi pe Sara, să o ducă în sat să se odihnească alături de ceilalţi Abramov. I-a părut rau…dar….viata lui continua să curgă de la zi la noapte.
Departe o siluetă înbracată într-un veşmânt lung ca de preot călca încet. Poate era un vechi pecar din sat venit să îl mai vadă şi să-şi mai aminteasca de bălţi…dar aceia chair şi aşa gârboviţi păşesc apăsat, să simtă pămantul de sub picioare.
- Ziua bună bătrân prieten!
-Saru’mâna părinte! Cu ce ocazie pe la mine?
Într-un loc umbrit, chiar lângă coliba acoperită cu urme de stuf erau două scaune destul de curate cât să-şi poată aşeza oaspetele fără să se facă de ruşine. L-a ghidat din gesturi dar a fost refuzat în linşite cu un zâmbet politicos. Cel cu mantie alba a preferat să privească somnul din barca plină de apă.
-Eta pricrasnaie?!a intrebat politicos Noe.
-Da eta…eta.
Bătrânul a tăcut, încerca să lege faţa cea cunoscută de unul din numele ce îi pluteau prin minte dar acesta parea să înoate mereu putin mai departe doar cât să nu fie ştiut.
-Scuzaţi întrebarea părinte…dar de unde vă cunosc? Ştiţi memoria se cam jocă la o minte mai obosită cum este cea a unui bătrân ca mine.
-Frumos spus Noe! Totdeauna ai avut graiul dulce….totdeauna. a rapuns cel în mantie vorbind somnului, apoi a atins apa cu aceaşi tandreţe cu care atingi umărul unui vechi prieten.
Noe s-a aşezat, pentru un moment a crezut că vede prin ochii peştelui şi aude prin somnul său iar străinul cel alb era o apă ce acoperea în linistea ei pustiul.
S-a asezat pe unul din scaunele de lângă barcă, în locul umbrit de lânga colibă şi încerca să privească profilul atât de frumos al barbatului alb ce îl ignora cu desăvârşire.
-Vechiul meu prieten, te-am lăsat pe lume să îmi fi pescar , să strângi cu năvodul apoi să sortezi şi să-i trimiti ca eu să judec care a fost drept şi care nu…..Iar tu bătrânul meu Ivan….ce ai făcut? Ai întins năvodul şi mi-ai pecuit păsări.
Cel alb nu mai era, iar cuvintele lui deveniseră gândurile ce pluteau prin linistea apei ca să răsune în mintea tăcută a somnului.
-Dar balta a secat părinte! Ce peşti să mai prind când ghiolul ăsta s-a transformat în deşert? i-a răspuns Noe cu ochii atât de larg deschişi încât îl usturau de la soarele puternic şi uscăciunea pustiului.
-Da…acum cerul e gol iar balta a secat pescarul meu. Dar pustiul mai are putin si trece….Dunarea e unflată în spatele digului la care te-au uitat ceilalti paznic,de ce crezi ca a venit lişiţa? Albul făcea cu degetele lungi anafoare mici în apa bărcii tulburand privirea somnului bătrân.
-Şi ce să fac Părinte? Să sparg digul? A întrebat bătrânul frecându-şi ochii.
-Nu prietene,apa îl sapă deajuns ca să îl spargă singură, de la tine vreau doar să-ţi strângi plasele şi să-mi eliberezi lişiţa, are oua de lăsat în balta ce va veni , e păcat ca tocmai pescarul ce s-a hrănit cu păsări aşteptând apele nu va apuca să le vadă dar asta e lege firi.
Strainul a privit cerul peste care cineva a aruncat noaptea ca pe un prostovol.
Eu plec, cel puţin o săptămână începând de mâine voi avea treabă, iar tu ai face bine ca în Sfârşit să te odihneşti.
Cel alb a plecat îaninte ca bătrânului să îi revină vederea, stelele erau ca niste licurici aşezaţi pe fire mult prea lungi de stuf iar un vant umed bătea din spatele digului.
-Dazvidania bratiuha! A spus bătrânul vărsând încet apa din lotcă, un fulger alb, cu maner de lemn l-a intepat duios în frunte iar lişiţa a plecat din cotetul vechi acoperit cu urme de stuf.

Introducere

2008-05-23T09:11:00.000+02:00

Cata neatentie! Inacceptabil! sunt asa de distrat incat mi-am uitat propria parola si acum....ei bine acum trebuie sa o iau de la capat.
Parca este mai simplu acum, parca mi-am dansat primul dans si am spus prima poveste iar emotiile s-au mai risipit. Mama lor de emotii! Poate tot raul este spre bine si fiecare sut in fund este cu adevarat un pas inainte.