vineri, 18 septembrie 2009

Ulama

Soarele răsărea greu la marginea orașului, atât de greu încât părea să străbată întreaga lume înainte să ajungă până la gospodăria bătrânului din mahalaua părăsită. Niciodată casa cu acoperiș de tablă ondulată nu se înfierbânta, soarele era obosit până la ea, stătea puțin și se culca undeva în șopronul din spate,în căsuța cățelei cu lătrat răgușit și respirație grea. Nici iarna nu era frig acolo, așa cum nici vara nu era vreodată caniculă, probabil soarele din cușcă arunca raze pe ascuns așa cum arunca și cățeaua lătrături sporadice la iepurii de dincolo de gard.
În acea coșmelie trăia bătînul, un țigan cu fața neagră și luminoasă.
Nimeni nu știa mai nimic de el. A apărut de mult acolo. Așa de demult încât părea să fie acolo dintotdeauna. Orășenii de dincolo de râpă spuneau că au auzit de la cei ce au locuit odată mahalaua că ar fi venit într-o zi cu cortul și căruța lui, o femeie și o cățea, i-a plăcut așa de mult locul de lângă râu încât și-a făcut bordei și la acoperit cu pânză groasă de cort, apoi cu tablă ondulată pe care numai el știa de unde a căpătato . Toți spuneau că pe atunci ar fi fost ultimele zile ale mahalalei, râul cu ape tulburi își ieșise iarăși din matcă și inundase gospodăriile sărăcăcioase, numai a lui a rămas ca o insulă. Mahalagii au plecat risipiți de comuniști prin cutiile de carton betonat,doar el mai era, din nu se știe ce motiv pe țigan nu îl luaseră în seamă. Râul mai inunda ,se repezea furios din matcă dar la gospodăria lui se oprea docil ca un caine.
Bătrânul nu avea nume sau pensie iar fața lui era atât de comună încât ar fi putut fi ori ce sfânt cu trăsături austere de pe pereții orcărei biserici tătărești. Scormonea câteodată prin gunoaie ca să adune mâncare pentru cățeaua lui sau îl vedeai primind ceva de mâncare în contul lui Dumnezeu sau a vreunui mort cu familie darnică dar nimic altceva. Orășenii spuneau că este doar un țigan puturos, copii îl mai necăjeau când veneau să îi culeagă fructele celor câțiva pomi ce se aciuaseră în curtea casei dărăpănate, parcă și atunci părea mai mult să se supere așa..de amorul artei.
Pentru copii bătrânul era o sperietoare, mereu orașenii îi amenințau ca îi vor duce la bordei și îi vor lăsa acolo dacă nu ascultau ori că dacă nu învățau vor ajunge așa ca el.
Cică de mult, cam imediat după moarte mahalalei, doi copii care jucau fotbal ar fi dat mingea în curte lui iar el cică nu le-a mai dato înapoi. Se zvonea că aia ar fi fost cea mai frumoasă minge văzută vreodată în cartierul de est, un căpitan de vas ar fi aduso de departe rău ca cei doi copii ai lui să o fugărească pe străzile din spatele blocurilor și bătrânul nu a mai dato înapoi, uneori, în poveste, mingea era a lui Pele alteori ar fi fost a lui Maradona iar căpitanul ar fi prinso la un campionat mondial, câteodată cei doi erau copii moșului iar mingea aia ar fi fost prin nu se știe ce minune făcută de moș. Se zicea că el,supărat că i-au lovit unul dim pomi, i-ar fi alungat de acasă, dar pe asta nimeni nu o mai credea, nici măcar copii ce jucau fotbal în spatele blocului.
În verile cu fructe coapte băieții vedeau câteodată cățeau cea bătrână alergând mingea prin curtea cu pomi, parcă nu mai obosea niciodată. De fiecare dată când se apropiau destul cât să vadă mai bine mingea căteaua o făcea să dispară undeva în casă cu aceași ușurință cu care soarele dispărea în nori.
Moșul era singur, a avut și el femeie lui cu care ar fi trait așa de mult încât se spunea că îi semăna leit dar baba ar fi trecut la cele veșnice și a îngropato undeva în livada sau poate a dispărut așa cum dispar picăturile de apă una în alta, nimeni nu știa precis.
Erau multi copii în cartier pe vremea aceea, furau fructe și se jucau în spatele propriei lor cutii de beton. Cel mai adesea băteau mingea de pereți înebunind vecinul de la parter, un ghijoi mutat acolo de pe vremea când blocul abia se ridicase, unul din acei nebuni ce pun vaselină pe leagăne ca să nu îl mai sâcâie râsetele nesuferite ale ghiaurilor din cartier sau care trimite miliția la ușă dacă pășeai mai apăsat sau râdeai zgomotos după ora 9 seara. Ce om mai era și ăla!
Cam cu o zi înainte de eclipsa cea lungă, băieții jucau „peretele” când de nicăieri a apărut moșul și le-a luat mingea ce nouă de gumă pentru care se făcuse cheta și a aruncato departe peste râpa orașului și fix în curtea țiganului.
Băietii s-au adunat in cerc, mingea aia costase doi poli....dar onoarea lor era de neprețuit. Cineva trebuia să coboare și să recupereze mingea . S-au numarat cu rime simple, prima numărătoare nu a ieșit bine pentru că nu s-a început de la cine trebuie, cea de-a doua a fost contestată după primul rând, abia a treia a reușit și cel mai dolofan dintre ei a fost alesul....Onoarea asta nu ținea cont de greutatea băiatului, important era să o apere. Și ceilalți s-ar fi dus...dar el avea onoarea.
Soarta frate!
Și-a făcut curaj fără ca ceilalți să îl vadă și a coborât râpa atât de abruptă încât făcea cartierul să pară un castel cruciat cățărat undeva în munții păgâni ai palestinei. Băiatul privea de acolo ,dintre două ciocuri de pământ, bastionul unde rufele mamei lui fluturau falnice la uscat.
Ce lumina era acolo jos în valea țiganului. Se furișa așa cum văzuse în filmele de război cu eroi americani ori sovietici ce vânau criminali comuniști ori spioni naziști ,parcă nici nu se mai vedea în argila galbenă.
Era plina de ruine valea aceea, erau fundațiile a zeci și zeci de case, unele erau doar niște pamânt mai bătătorit din care creșteau pereți de buruiană, altele aveau fundația turnată în beton lucind scheletic în lumina omniprezentă, a găsit până și un perete al vechii biserici cu sfinți turanici purtând mantii imperiale decojite.
Cațeaua țiganului nu ma lătra așa cum făcuse de atâtaea ori, doar vocea guturală vorbind într-un dialect pe care nici măcar țigăncile cu fustele cele ca de florărie nu l-ar fi înteles,se auzea. Baiatului nu îi era frică, mai furase fructe din curtea țiganului de zeci de ori, în funcție de sezon sau de preferințe, să fure mingea nu ar fi fost un lucru așa de greu.
Vroia să o fure! Era mai eroic decât să se ducă direct la el si sa o ceara politicos. Daca o fura avea ce să le povestescă băieților!
Gardul țiganului era mai mult o gaură joasă prin care ai fi putut cu ușurință să treci tot nimicul lui în caz că vroiai să îl furi. Oare cum nu reușea cățeaua lui să treacă pe acolo ca să îi fugărească atunci când îi culegeau fructele? Avea grijă să nu fie auzit strecurându-se, țiganul era probabil surd de bătrânețe oricum.
Ușa de scândură era deschisă, sau mai de grabă proptită de perete, la ferestrele minuscule erau pături așezate ca nu cumva să bată vantul prin casă ca prin vreun pustiu de stepă, iar ușa...ușa aia era atât de micuță! Până și copilul gras s-a chircit până ce genunchii i-au ajuns la gură ca să intre. Era întuneric acolo în casă, întuneric gros ca mierea și mirosind poliflor a timp trecut degeaba. Pipăia. Nu credea că acolo va fi atâ de întuneric . Degetele simțeau crâmpeie de obiecte, îi era scârbă să le atingă, erau netezi și acoperite de tărână iar în mintea lui se transformau în cranii vechi de osuar în bile grele ca de pușcăriaș sau oricare alt lucru din milioanele de obiecte ce îi zburau prin cap ușoare ca niște ghiulele. Cine știe ce puteau fi?
În orice moment se aștepta să îl vadă pe țigan intrând cu o lumânare aprinsă și să îl găsească, orb în culcușul lui. Găsise mingea! Era rotundă și acoperită de praf ca toate celelalte obiecte dar avea o strălucire invizibilă . A apucato cu grijă și sa strecurat iarăși afară. Ce lumină era în valea țiganului!
În dreptul găurii celei mari din gard acum stătea cățeaua cu mingea ei cea mitică, o minge banală de gumă albastră. Probabil cățeaua a fost roșie cândva, probabil că mai de mult l-ar fi simțit stând la câțiva metrii de ea și nu ar fi scăpat fără pantalonii umilitor de capsați dar pe atunci ea dormea. Nu putea să iasă pe acolo. Ori cât de bătrână și de nesimțită ar fi fost, să treacă fix pe la botul cățelei ar fi presupus un curaj de care el nu dispunea. A început să ocolească lipindu-se de perete, nici nu se uita la prețioasa lui minge. Fața turanică de sfânt aspru al stepei a apărut înaintea-i, nu îl vedea, bătrânul era orb de un ochi iar el se găsea taman în unghiul mort.
Ce noroc a avut! Imediat ce a ieșit din curte îi venea să urle de fericire. Îi era clar destinul lui, avea să se facă spion de profesie, așa de bun se simțea.
A alergat pe ulița pustie strajuită de case fantomă și nici măcar nu sa uitat la trofeul lui. Era iarăși la poalele muntelui său, trebuia să îl urce fără să piardă mingea. O purta mândru la subțioară, parcă era un Moise aducând poporului legea. Erou....da...așa urma să fie considerat.....și le spunea după și de casa tiganului pe dinauntru! Da.....erou!
Castelul din vârful muntelui părea gol, ostașii ce ar fi trebuit să îl primească cu onoruri ca pe un împărat cu coiful sub braț plecaseră în casă. Oare cât de târziu era? S-a dus la bastionul cu steaguri albe. Îi era incredibil de somn!
A fost neobijnuit de matinal băiatul plinuț, soarele încă nu răsărise iar el spăla mingea. Nu îi venea să-și creadă ochilor! Era atât de uimit încât a uitat până și să curețe zoaiele din cadă. Mingea lui era ca o tablă de șah rotundă și imaculată. Semăna atât de tare cu tabla de șah încât degetele bondoace deveneau pioni miscându-se pe mozaic.
Deci aceea era mingea ce-a de preț a țiganului! Acum va fi de două ori erou!
A plecat devreme la școală, soarele tot nu răsărise iar el se grăbea cu mingea cea nouă în rucsac.
A explicat profesoarei un motiv stupid pentru care întârziase și s-a așezat la locul lui de la fereastră, printre ramurile de plop tânăr soarele nu era de găsit. Era așa de întuneric!
Profesoara trăncănea cum ca eclipse ca aceasta se mai întâmplau câteodată, și știința mai pierdea uneori numărul sau calcula greșit calendarul solar. Nu era nimic de temut, doar că o să fie mai întuneric. Băiatul zâmbea, degetul său turn a luat degetul pion de pe tabla cea rotundă de șah ce se ascundea la el în ghiozdan.
În pauză le-a arătat băieților mingea furată din casa țiganului, o pasau prin clasă și aproape uitând de erou și de curajul lui.
Orele erau prea lungi pentru copii, mingea nouă trebuia să se învârtă , să strălucească într-o sucesiune rapidă de petice albe și negre. Trebuia! Iar ei trebuiau să joace fotbal.
Au plecat de la școală în frunte cu el și cu mingea lui purtată ca un trofeu prea prețios pentru a fi murdărit de podeaua mozaicată a școlii.
O stradă mărginașă era terenul perfect, s-au adunat în cerc, s-au numărat până ce au ales două echipe simetrice și au inceput jocul.
Doamne ce fumos era! Soarele apăruse în sfârșit și era cald pe străduța lor. Copii au renunțat la costumele albastre, erau goi de la brâu în sus, fugăreau nesătui mingea.
Timpul nu mai exista pentru ei, mingea curgea în pase înalte și preluări pe piept, mereu de la o poarta la alta, mereu fără să se oprească măcar o secundă ca trupurile tinere să își astâmpere setea de aer.
Peste cartierul de est soarele juca, era vacanță, corpurile transpirate nu cunoșteau foamea ori setea, toate trecuseră distant de ei, atât de distant încât păreau să li se piardă undeva la picioare. Acum băieții se transformau în îngeri.