vineri, 18 septembrie 2009

Ulama

Soarele răsărea greu la marginea orașului, atât de greu încât părea să străbată întreaga lume înainte să ajungă până la gospodăria bătrânului din mahalaua părăsită. Niciodată casa cu acoperiș de tablă ondulată nu se înfierbânta, soarele era obosit până la ea, stătea puțin și se culca undeva în șopronul din spate,în căsuța cățelei cu lătrat răgușit și respirație grea. Nici iarna nu era frig acolo, așa cum nici vara nu era vreodată caniculă, probabil soarele din cușcă arunca raze pe ascuns așa cum arunca și cățeaua lătrături sporadice la iepurii de dincolo de gard.
În acea coșmelie trăia bătînul, un țigan cu fața neagră și luminoasă.
Nimeni nu știa mai nimic de el. A apărut de mult acolo. Așa de demult încât părea să fie acolo dintotdeauna. Orășenii de dincolo de râpă spuneau că au auzit de la cei ce au locuit odată mahalaua că ar fi venit într-o zi cu cortul și căruța lui, o femeie și o cățea, i-a plăcut așa de mult locul de lângă râu încât și-a făcut bordei și la acoperit cu pânză groasă de cort, apoi cu tablă ondulată pe care numai el știa de unde a căpătato . Toți spuneau că pe atunci ar fi fost ultimele zile ale mahalalei, râul cu ape tulburi își ieșise iarăși din matcă și inundase gospodăriile sărăcăcioase, numai a lui a rămas ca o insulă. Mahalagii au plecat risipiți de comuniști prin cutiile de carton betonat,doar el mai era, din nu se știe ce motiv pe țigan nu îl luaseră în seamă. Râul mai inunda ,se repezea furios din matcă dar la gospodăria lui se oprea docil ca un caine.
Bătrânul nu avea nume sau pensie iar fața lui era atât de comună încât ar fi putut fi ori ce sfânt cu trăsături austere de pe pereții orcărei biserici tătărești. Scormonea câteodată prin gunoaie ca să adune mâncare pentru cățeaua lui sau îl vedeai primind ceva de mâncare în contul lui Dumnezeu sau a vreunui mort cu familie darnică dar nimic altceva. Orășenii spuneau că este doar un țigan puturos, copii îl mai necăjeau când veneau să îi culeagă fructele celor câțiva pomi ce se aciuaseră în curtea casei dărăpănate, parcă și atunci părea mai mult să se supere așa..de amorul artei.
Pentru copii bătrânul era o sperietoare, mereu orașenii îi amenințau ca îi vor duce la bordei și îi vor lăsa acolo dacă nu ascultau ori că dacă nu învățau vor ajunge așa ca el.
Cică de mult, cam imediat după moarte mahalalei, doi copii care jucau fotbal ar fi dat mingea în curte lui iar el cică nu le-a mai dato înapoi. Se zvonea că aia ar fi fost cea mai frumoasă minge văzută vreodată în cartierul de est, un căpitan de vas ar fi aduso de departe rău ca cei doi copii ai lui să o fugărească pe străzile din spatele blocurilor și bătrânul nu a mai dato înapoi, uneori, în poveste, mingea era a lui Pele alteori ar fi fost a lui Maradona iar căpitanul ar fi prinso la un campionat mondial, câteodată cei doi erau copii moșului iar mingea aia ar fi fost prin nu se știe ce minune făcută de moș. Se zicea că el,supărat că i-au lovit unul dim pomi, i-ar fi alungat de acasă, dar pe asta nimeni nu o mai credea, nici măcar copii ce jucau fotbal în spatele blocului.
În verile cu fructe coapte băieții vedeau câteodată cățeau cea bătrână alergând mingea prin curtea cu pomi, parcă nu mai obosea niciodată. De fiecare dată când se apropiau destul cât să vadă mai bine mingea căteaua o făcea să dispară undeva în casă cu aceași ușurință cu care soarele dispărea în nori.
Moșul era singur, a avut și el femeie lui cu care ar fi trait așa de mult încât se spunea că îi semăna leit dar baba ar fi trecut la cele veșnice și a îngropato undeva în livada sau poate a dispărut așa cum dispar picăturile de apă una în alta, nimeni nu știa precis.
Erau multi copii în cartier pe vremea aceea, furau fructe și se jucau în spatele propriei lor cutii de beton. Cel mai adesea băteau mingea de pereți înebunind vecinul de la parter, un ghijoi mutat acolo de pe vremea când blocul abia se ridicase, unul din acei nebuni ce pun vaselină pe leagăne ca să nu îl mai sâcâie râsetele nesuferite ale ghiaurilor din cartier sau care trimite miliția la ușă dacă pășeai mai apăsat sau râdeai zgomotos după ora 9 seara. Ce om mai era și ăla!
Cam cu o zi înainte de eclipsa cea lungă, băieții jucau „peretele” când de nicăieri a apărut moșul și le-a luat mingea ce nouă de gumă pentru care se făcuse cheta și a aruncato departe peste râpa orașului și fix în curtea țiganului.
Băietii s-au adunat in cerc, mingea aia costase doi poli....dar onoarea lor era de neprețuit. Cineva trebuia să coboare și să recupereze mingea . S-au numarat cu rime simple, prima numărătoare nu a ieșit bine pentru că nu s-a început de la cine trebuie, cea de-a doua a fost contestată după primul rând, abia a treia a reușit și cel mai dolofan dintre ei a fost alesul....Onoarea asta nu ținea cont de greutatea băiatului, important era să o apere. Și ceilalți s-ar fi dus...dar el avea onoarea.
Soarta frate!
Și-a făcut curaj fără ca ceilalți să îl vadă și a coborât râpa atât de abruptă încât făcea cartierul să pară un castel cruciat cățărat undeva în munții păgâni ai palestinei. Băiatul privea de acolo ,dintre două ciocuri de pământ, bastionul unde rufele mamei lui fluturau falnice la uscat.
Ce lumina era acolo jos în valea țiganului. Se furișa așa cum văzuse în filmele de război cu eroi americani ori sovietici ce vânau criminali comuniști ori spioni naziști ,parcă nici nu se mai vedea în argila galbenă.
Era plina de ruine valea aceea, erau fundațiile a zeci și zeci de case, unele erau doar niște pamânt mai bătătorit din care creșteau pereți de buruiană, altele aveau fundația turnată în beton lucind scheletic în lumina omniprezentă, a găsit până și un perete al vechii biserici cu sfinți turanici purtând mantii imperiale decojite.
Cațeaua țiganului nu ma lătra așa cum făcuse de atâtaea ori, doar vocea guturală vorbind într-un dialect pe care nici măcar țigăncile cu fustele cele ca de florărie nu l-ar fi înteles,se auzea. Baiatului nu îi era frică, mai furase fructe din curtea țiganului de zeci de ori, în funcție de sezon sau de preferințe, să fure mingea nu ar fi fost un lucru așa de greu.
Vroia să o fure! Era mai eroic decât să se ducă direct la el si sa o ceara politicos. Daca o fura avea ce să le povestescă băieților!
Gardul țiganului era mai mult o gaură joasă prin care ai fi putut cu ușurință să treci tot nimicul lui în caz că vroiai să îl furi. Oare cum nu reușea cățeaua lui să treacă pe acolo ca să îi fugărească atunci când îi culegeau fructele? Avea grijă să nu fie auzit strecurându-se, țiganul era probabil surd de bătrânețe oricum.
Ușa de scândură era deschisă, sau mai de grabă proptită de perete, la ferestrele minuscule erau pături așezate ca nu cumva să bată vantul prin casă ca prin vreun pustiu de stepă, iar ușa...ușa aia era atât de micuță! Până și copilul gras s-a chircit până ce genunchii i-au ajuns la gură ca să intre. Era întuneric acolo în casă, întuneric gros ca mierea și mirosind poliflor a timp trecut degeaba. Pipăia. Nu credea că acolo va fi atâ de întuneric . Degetele simțeau crâmpeie de obiecte, îi era scârbă să le atingă, erau netezi și acoperite de tărână iar în mintea lui se transformau în cranii vechi de osuar în bile grele ca de pușcăriaș sau oricare alt lucru din milioanele de obiecte ce îi zburau prin cap ușoare ca niște ghiulele. Cine știe ce puteau fi?
În orice moment se aștepta să îl vadă pe țigan intrând cu o lumânare aprinsă și să îl găsească, orb în culcușul lui. Găsise mingea! Era rotundă și acoperită de praf ca toate celelalte obiecte dar avea o strălucire invizibilă . A apucato cu grijă și sa strecurat iarăși afară. Ce lumină era în valea țiganului!
În dreptul găurii celei mari din gard acum stătea cățeaua cu mingea ei cea mitică, o minge banală de gumă albastră. Probabil cățeaua a fost roșie cândva, probabil că mai de mult l-ar fi simțit stând la câțiva metrii de ea și nu ar fi scăpat fără pantalonii umilitor de capsați dar pe atunci ea dormea. Nu putea să iasă pe acolo. Ori cât de bătrână și de nesimțită ar fi fost, să treacă fix pe la botul cățelei ar fi presupus un curaj de care el nu dispunea. A început să ocolească lipindu-se de perete, nici nu se uita la prețioasa lui minge. Fața turanică de sfânt aspru al stepei a apărut înaintea-i, nu îl vedea, bătrânul era orb de un ochi iar el se găsea taman în unghiul mort.
Ce noroc a avut! Imediat ce a ieșit din curte îi venea să urle de fericire. Îi era clar destinul lui, avea să se facă spion de profesie, așa de bun se simțea.
A alergat pe ulița pustie strajuită de case fantomă și nici măcar nu sa uitat la trofeul lui. Era iarăși la poalele muntelui său, trebuia să îl urce fără să piardă mingea. O purta mândru la subțioară, parcă era un Moise aducând poporului legea. Erou....da...așa urma să fie considerat.....și le spunea după și de casa tiganului pe dinauntru! Da.....erou!
Castelul din vârful muntelui părea gol, ostașii ce ar fi trebuit să îl primească cu onoruri ca pe un împărat cu coiful sub braț plecaseră în casă. Oare cât de târziu era? S-a dus la bastionul cu steaguri albe. Îi era incredibil de somn!
A fost neobijnuit de matinal băiatul plinuț, soarele încă nu răsărise iar el spăla mingea. Nu îi venea să-și creadă ochilor! Era atât de uimit încât a uitat până și să curețe zoaiele din cadă. Mingea lui era ca o tablă de șah rotundă și imaculată. Semăna atât de tare cu tabla de șah încât degetele bondoace deveneau pioni miscându-se pe mozaic.
Deci aceea era mingea ce-a de preț a țiganului! Acum va fi de două ori erou!
A plecat devreme la școală, soarele tot nu răsărise iar el se grăbea cu mingea cea nouă în rucsac.
A explicat profesoarei un motiv stupid pentru care întârziase și s-a așezat la locul lui de la fereastră, printre ramurile de plop tânăr soarele nu era de găsit. Era așa de întuneric!
Profesoara trăncănea cum ca eclipse ca aceasta se mai întâmplau câteodată, și știința mai pierdea uneori numărul sau calcula greșit calendarul solar. Nu era nimic de temut, doar că o să fie mai întuneric. Băiatul zâmbea, degetul său turn a luat degetul pion de pe tabla cea rotundă de șah ce se ascundea la el în ghiozdan.
În pauză le-a arătat băieților mingea furată din casa țiganului, o pasau prin clasă și aproape uitând de erou și de curajul lui.
Orele erau prea lungi pentru copii, mingea nouă trebuia să se învârtă , să strălucească într-o sucesiune rapidă de petice albe și negre. Trebuia! Iar ei trebuiau să joace fotbal.
Au plecat de la școală în frunte cu el și cu mingea lui purtată ca un trofeu prea prețios pentru a fi murdărit de podeaua mozaicată a școlii.
O stradă mărginașă era terenul perfect, s-au adunat în cerc, s-au numărat până ce au ales două echipe simetrice și au inceput jocul.
Doamne ce fumos era! Soarele apăruse în sfârșit și era cald pe străduța lor. Copii au renunțat la costumele albastre, erau goi de la brâu în sus, fugăreau nesătui mingea.
Timpul nu mai exista pentru ei, mingea curgea în pase înalte și preluări pe piept, mereu de la o poarta la alta, mereu fără să se oprească măcar o secundă ca trupurile tinere să își astâmpere setea de aer.
Peste cartierul de est soarele juca, era vacanță, corpurile transpirate nu cunoșteau foamea ori setea, toate trecuseră distant de ei, atât de distant încât păreau să li se piardă undeva la picioare. Acum băieții se transformau în îngeri.

vineri, 28 august 2009

Adormirea

Multe lucruri s-ar fi putut spune despre acea seara, ca a fost frumoasa ca o fecioara...ca aerul era respirabil pentru prima data de la venirea verii ori ca totul era cuprins de miiasma ciudata de flori primavaratice ce au uitat sa se mai treaca.Insa doar o mana de oameni isi mai amintesc cerul din acea noapte.
Soarele curgea spre apus pe atunci, inca putin si ar fi adormit nefiresc de teluric in vechia albie de balta de unde inca se mai vedeau stelele cu licarit ca acela care il aveau atunci cand inca mai existau balti in jurul mahalalei lipovenesti din cartierul de est.
Era intaia data cand clopotele bisericutei pravoslavnice se auzeu peste case. Intaia data dupa asa de mult timp incat multi uitasera ca acolo se afla o biserica ornata de crucea aceea ciudata.
Cocheta mai era bisericuta, alb-albastra, asa cum fusesera mai demult toate chiliile din jurul ei.
Candva a fost importanta acea bisericuta....a fost centrul mahalalei pescarilor, dar asta de mult de tot, inainte ca autoritatile sa decida ca in balti pescarii ar trebuii sa prinda porumb si nu crapi sau stiuca.
Acum se zvonea ca ar mai fi cateva suflete, nu multe, cam atatea cat sa mai umple lacasul mic, ascunsa undeva in umbra catedralei celei noi a orasului.
In acea seara cu cer lichid se auzea vecernia...maine era sarbatoare in calendarul cel vechi, maine ar fi fost Adormirea.
Se adunau incet lipovenii, parca rasareau de undeva la usa biericii, se salutau in limba lor veche si se inbratisau... Erau rari, de mult nu mai dasera unul de altul.
Se cunosteau oamenii baltii, erau scunzi cu parul rar si albit, aproape ca nu se mai observau firele blonde care ii facusera atat de diferiti de ceilalti locuitori ai mahalalei. Femeile purtau batice inflorate cu nod altfel fata de al celorlalte batrane din Cartierul de Est, barbatii aveau barbi lungi, niciodata tunse dar tocite la marigini de la cine stie ce munca.
Clopotul mai suna odata....un preot batran, ales dintre ai lui, incepuse slujba in limba sfanta, limba in care vor fi judecati toti pravoslavnicii in ziua de apoi.
Ce frumos cantau femeile cu batice inflorate!
Un trecator s-a oprit sa asculte, si-a facut cruce regulamentar dar nu a priceput nimic, a mai facut odata cruce la un ”Dostavka Gaspodi nas” si apoi a plecat.
Lumanarile ardeau facand sfintii din peretii albastri sa zambeasca binevoitor.
Batrani mai erau sfintii acea, atat de batrani ca nu-si mai foloseau decat doua degete atunci cand faceau cruce...asa cum faceau crucece candva cnejii martiri ai unei rusii tatare.
Pescarii ii priveau piosi , nimeni nu mai pricepea slavona, probabil ca de mult slavona asta a fost asa cum era liba lor acuma..probabil ca de mult batranii o mai pricepeau inca dar cei tineri prinsi cu ale lor nu i-au mai dat importanta iar ea s-a pierdut intr-o liniste in care numai limbile sfinte stiu sa se piarda.
Si tinerii lor facusera asta, limba pescarilor se pierduse prin hatisul de stradute din mahalaua cu nume schimbat.
A fost frumoasa slujba... sub cupola cu stele lichide batranii sporovaiau, era aproape de miezul noptiii. Se adunasera in statia de autobuz de la coltul strazii principale. Ce veseli erau cu baticele lor inflorate si barbile cele lungi si ingrijite. Limba lor se auzea in strada, o vorbeau cu grija ca sa nu o piarda.
Trolebuzul a venit, acasa cei tineri dormitau in fata televizorului, miezul noptii trecuse.
Ce putini pravoslavnici mai erau, au incaput cu totii intr-un singur troleu. Soferul a zambit si a inchis usile. Urma capatul in albia secata unde stelele stiau sa straluceasca lichid.
A demarat incet, erau izbaviti...de acum nu mai era nici o graba.
Nimeni nu stie ce s-a mai intamplat dupa acea, au cautat urmele de frane sau macar bucati de trolebuz peste tot prin cartierul de est. Nimic! A fost de parca trolebuzul cu totul s-ae fi ridicat la cer. Oricum nimeni nu le simtea lipsa. ziarele de a doua zi nu au avut nimic de anuntat pe tema aceasta. Copii erau mari, casele nu mai erau de mult albastre, baltile secasera de mult iar Adormirea trecuse pentru catedrala cea mare in urma cu 13 zile, un lucru este cert...limba cea veche nu s-a mai auzit pe strazile mahalalei lipovenesti.

marți, 11 august 2009

Anahoretul

-Cică era odată unu’ care mergea pe stradă cand o pasare care zbura prea jos îl loveste în cap. Cade pasarea…asta se uită la ea… i se face milă şi-o ia acasă unde o bagă intr-o colivie cu ceva pâine, ceva apă…s-o întărească puţin.
Se scoală păsăroiu..se uită în stânga vede pâinea…se uită în dreapta vede apa…se uită împrejur vede gratiile şi începe să urle “Dumnezeule! L-am omorât!” spuse gardianul prin vizorul metallic.
Bărbatul de vreo 40 de ani ,cu cicatrici atât de adânci încât zgâriaseră sufletul, stătea în patul său şi râdea aproape ascuns de parcă ar fi auzit accidental bancul într-un autobuz şi se sfia să fie văzut.
-Nea Jane dă şi mie o tigară bre că gigeii ăştia nu vrea, ei nu înteleg ca e greu. Gardianul s-a uitat în stanga şi în dreapta apoi a aprins o tigară cu filtrul roşu plasando în dreptul vizetei cât să o apuce deţinutul fără să scoată mâna.
-Sarumâna ne-a Jane că la ce sete aveam…Dracu’ mă lua. A raspuns barbatul înghiţind rotocol după rotocol de fum gros.
-Lasă mă că esti muşteriu vechi ce naiba! I-a zambit gardianul burtos.
-Care mai e mersu lumi nene că la televizor ,cand mă uit, mă apucă dracii?
-Pai care să fie…anapoda ca de obicei! Parca s-a intors cu curu’n sus nu altceva.
-E bine…..credeam că s-a mai schimbat ceva!
-Lasă bă că-ţi dau ăştia drumu’ că doar eşti om ce mama naibii şi la ce lupi tineri au adus…..o sa aibă ăştia nevoie de patu’ tău ca să culce vreo trei!
-Sa te audă Dumnezău ne-a Jane ca matale ai fost baiat fin cu mine. Cum e bre să fi la ultima zi de muncă? Adică aşa…cum…
-Cum să fie…ca şi cum ar venii ziua cand îţi dau ăştia drumu şi te duci şi tu acasă şi stai să aştepţi gardianu . Cam aşa e! Eşti ferict că s-a terminat cu frecatu da-ţi pare şi rău că mai vedeai pe unu…mai schimbai o vorbă. Cum e unii detinuti chair era bine că de felu’ lor nu plecau nicaieri şi îi vezi cum se fac la loc oameni. Adică ca să mă înţelegi şi tu…eu nu prea am multe clase…că nu se cereau pe vremuri….da’ când văd pe câte unu din voi cum se îndreaptă mă simt şi eu ca învăţătorii ăia de pun stilou’ în mână la aia mici şi apoi îi vede cum termină scoli şi ajung cineva. Mă înţelegi tu ce-ţi zic?
-Înţeleg nea Jane, înţeleg !
-Hai că te las…mai am de făcut rondu şi apoi mai stau şi eu cu băietii in uniforma la un pahar de vorbă că de…
-Bine nene! Sanatate şi baftă să ai în viaţă şi matale şi toţi ai tăi!
-Baftă şi ţie baiete! Să dea Dumnezeu să ne întâlnim pe stradă după ce scapi de aici şi să stăm şi noi ca oamenii faţă în faţă la o bere!
-Să dea Dumnezău nene! Mai lasi şi mie o ţigară pentru mai târzâu.
Barbatul i-a intins pachetul desfacut şi cu două ţigări trase.
-I-a mă pe amundouă şi să fie de sufletu’ meu!
-Bodaproste nea Jane.
Barbatul grizonat, drept şi cu abdomen proeminentă a plecat mai departe mergand crăcănat printre camerutele cu uşi metalice în care erau cazate numai V.I.P-uri sau deţinuţii bătrâni cu pedepse lungi şi comportament decent.
Bărbatul tatuat s-a aşezat la fereastra lui şi a admirat tăieturile atât de fine încât păreau făcute cu firul de păr . În noaptea asta nea Jan avea să plece la pensie, nimeni nu o să-l mai tragă la raspundere că de ce nu a controlat celula după regulament, ceilalţi paznici vor fi ameţiţi de zaibărul pe care l-a tot lăudat atâta bătrânul iar el va pleca. S-a întins in pat…era cald, prea cald ca să poată dormi în cearceafurile umede, măcar dacă ar fi bătut puţin vîntul să se mai facă o umbră de curent .
Prin difuzorul hodorogit se auzi vocea cunoscută a unuia dintre gardieni. “Nea Jane! Haide bre că aştia nu pleacă nicaieri! Daca vrei poţi să vi să-i vizitezi cand ai chef.”
Bătrânul nu a trecut. A ocolit să îi vadă pe toţi “studentii” lui,deţinuţi care i-au mers la inima.
Probabil că deja beeau, bătrânul le spunea bancuri cu poliţişti ori blonde..apoi după ce o ia bine pe ulei o să spună bancuri deşuchiate…aşa facea el, atâţia ani împreună l-au lăsat să îl cunoască indeajuns. Şi atunci când l-au aduns pe el, acum vreo 10 ani, nea Jan era deja acolo…to burtos şi tot plin de bancuri şi de omenie, atât de multă omenie cât sâ îi contagieze şi pe multi dintre “deligvenţi”, chiar şi pe bărbatul a carui piele strălucea în luminişurile inca neacoperite de tuş. Aştepta să se întunece destul, să plece la gară, la trenul care l-ar fi aşteptat ca să-l ducă acasă.
Gratiile se vor rupe usor, el se va coborâ pe grilajele celulelor goale, aflate în plină “europenizare” şi va încerca să străbată curtea mult prea pustie pentru gusturile lui. Gardul îl va sării cu ajutorul lui Dumnezeu, sau măcar asta spera. Apoi îşi schimba hainele ….o piatră într-o vitrină rezolva problema asta ….şi s-ar fi grăbit…până în oraşul lui nu putea să fi mult de mers cu trenul. Şi-a zâmbit. Halal plan! Demn de un ţigan fără minte care ţinea cu tot dinadinsul să fie prins şi să mai înghită 2-7 ani de puşcărie pentru că nu gândeşte şi se lasă condus de doruri.
Şi el a fost mirat când s-a trezis îmbrăcat cu haine noi dar putin prea stridente, privind mersul trenurilor in gară. Nu avea mult timp! Începu-se vaţi ascunsea. Îl aşteptau deja acasă.
Gasea el o metodă să îi fenteze.
Primul tren pleca târziu, pâna atunci vor sosi să caute cu jandarmii dar a vazut un marfar plin ochi cu fier vechi care singur se îndrepta spre oraşul siderurgic...trebuia doar să îl prindă din mers. Cat de greu putea să fie? Acum 10 ani curse dintracelea facea destul de des.
A alergat dupa el. Era noapte iar terasamentul transpirase de la muscaturile caldurii turbate a zilei. A alunecat de cateva ori...s-a ridicat până la urmă a reusit să se prindă undeva la ultimul vagon. Era fericit şi nu îi mai păsa nici de zgomotul vagonului, nici de rugina plina de gauri şi nici de cuiul care numai Dumnezeu ştie cum a ajuns in pulpa lui Cuiul a ieşit uşor, sângerarea a fost ceva mai problematică dar un garou din maioul cu desene galbene pe fond rosu aprins a rezolvat problema.
Era liber si trebuia să o vada!
Ar fi găsito, tot la vechia adresă în mahalaua cu străzi desfundate şi case multicolre din groapa orasului. Poarta l-ar întâmpina scârţâind altfel, probabil că balamaua a îmbătrânit aşteptând să o deschidă, dar curtea ar fi la fel. Uşa va fi închisă cu o yala pe care cheia vechie, de bronz, ascunsă în locul deosebit nu mai ştia să o deschidă, un moment s-a gândit că este aceeaşi yală dar pur şi simplu dintii cheii lui s-au sterpezit.
„ M-am intors, Floareo... Esti ?” v-a intreba. Doar câinel de dimensiuni mici şi cu aspect de rozatoare ar raspunde cu lătrături aruncate mai mult să enerveze decât să înspăimânte. El îl va înjura cu un zâmbet între desconsiderare şi alint.

A auzit odată că există o listă a prioritaţii la trenuri. Adică unele sunt mai trenuri iar altele mai puţin, iar marfarul este cel mai puţin tren, aşa de putin încât este aproape drizina, de asta durează aşa de mult călatoria. Îşi ţinea mintea ocupată să uite de căldură şi mai ales de arsura din picior care il omora cu zile. Pe de altă parte uita-se de durerea instalată în rinichiul stâng cauzata, se pare, de viata in celula.
La ora prânzului ar visa pe prispa casei sale. Era fercit, probabil v-a mânca ceva, ea gatea totdeauna excelent din tot nimicul şi oricum la foame nu mai conta ce si cum ci doar că omul cu tatuaje în tuş, ar fi fost acasă. În colţul de sus al acaretului de clisă maro ar găsi una din cutiile de tinichia unde-şi tinea ascunse ţigările pentru zile cu soare răcoros şi cer senin, le va gasii ascunse lângă un cuib abandonat de viespi. Şi-a zâmbit, acum 10 ani, gângăniile l-au facut aproape să se lase de fumat cand erau să-l omoare într-o zi. Era prea beat şi uita-se de ele.
Amiaza se va scurgea prin fumul de ţigară îngălbenită . Ea trebuia să sosaească. Probabil era plecata la piaţă şi s-a întâlnit cu vreuna din gaiţele ei şi au ramas la o bârfă mica, asa ca muierile.
Oare avea sarafanul albăstriu de bumbac ce facea pielea bălaie să lucească a marmură? Avea să o sărute, apoi braţele cu vene de tuş aveau să strângă tare, aproape înroşind pielea nefiresc de albă pentru o ţigancă. În odaie probabil se mai găsea patul cam într-o rână, cel de lângă masa din scânduri smălţuite pe care i-a lasat el ultima dată florile pe care i le-a furat.
Aveau să facă dragoste, iar carnea ei avea să fie la fel de tare ca acum zece ani, când a cunoscut el ultima dată femeie.
Ea trebuia să vină! Trebuia să deschidă poarta, să scape sacosele de plastic aproape vopsit pe aleea cu mărăcini şi să-l strângă în braţe. Trebuia!
Pe seară norii se adunaseră făcând soarele să apună mai devreme. Era racoare chiar şi pentru oasele lui, oraşul trebuia să soseasca , îi vedea luminile apropiindu-se şi îi recunoştea mirosul ciudat mereu oscilând între duhoarea de viu şi putoarea de mort pe care numai cocseria combinatului putea sa o degaje.
Când a coborât,ploaia deja începu-se. Era rece ca un cutit dar măcar nu se mai simţea arzand şi curăţa mirosul ciudat ce ieşea din piciorul lui. A încercat să meargă, mahalaua era aproape de calea ferată, dar fiecare pas era o luptă aşa cum fiecare picatură era un scuipat aruncat de un necunoscut invizibil ce vroia neapărat să îl gonească. A gasit tronsonul pe unde se furisa cand nu vroia să fie văzut trecand dinspre oraş spre case. Dincolo de tronson doar o străduţă ca de sticlă separa oraşul de mahalaua rotundă cu cer de cleştar.
Era aşteptat.
-Ce cauţi aici nea Jane?
-Ce să caut băiete...Zaibărul şi bătrâneţea.
-Da aici? După bloc e mahalaua mea.
-Da unde baiete!?
-Pai....bre eu am vedenii?!!
-No!!!...ai cangrenă!
-Păi şi ce facem nene? Mă duci înapoi?
-Unde să te duc băiete? De acum tot înainte, hai că te aşteaptă Floarea acasă iar pe mine..satul alor mei dacă o vrea Dumnezeu.

luni, 3 august 2009

ziguratul frumoasei Ishtar

Aburul cafelei refuza să se piardă . Îi dansa lasciv spre nări în timp ce trenul căruia nu-i păsa de sărutul lasat amanet frumoasei din vagonul 2 pleca spre micuţul orăşel de provincie. A aşteptat ca şinele să nu-şi mai vibreze in apucături de felină apoi şi-a aprins linistit o ţigara.
Cât frumoasa lui era prin preajmă îşi refuza viciul ăsta, dar acum că s-a întors la starea de anonim care il prindea atata de bine şi-a permis să se autodistrugă în pufăituri cu aroma de alune salbatice . Îşi privea rotocoalele învartindu-se şi cu gura interioara, cea pe care nu o vede niciodata nimeni, a zâmbit.”Ea nu înţelege! Mă iubeşte dar nu ştie ce dobitoc sunt!”
A lasat peronul exact atunci când un nou tren se pregătea să tragă ca sa se incarce cu frumoase in vagonul 2 si apoi sa plece spre alte orasele de provincie.
În urma lui chiştocul ramas pe peron încă mai scotea o vinişoară de fum. Vroia să se plimbe prin mirosul omniprezent de curte semiurbana din fundatura garii. Taximetrişti din faţa cladirii cu ghisee ce-ti vindeau calatorii încercau să-l momească în maşină, probabil că ar fi urcat putin dacă noxele nu l-ar fi făcut să-şi dorească un loc verde unde un anonim ca el nu poate fi gasit mai de nimeni.
Banca unde s-a asezat era ascunsă de un plop gros din parcul cu lac şi fântână arteziană
Poate sărutul de la peron a fost împărţit prea frăţeşte ca să-i astâmpere pofta şi de aceea , acolo, pe banca visa la o ea. In orice caz ochii îi erau închişi când a auzito.
- Tu nu mă înţelegi! Nu ştii cine sunt!
- Eu nu ştiu? Eşti cea pe care o iubesc.
- Nu! Eu sunt toanta care te-a minţit ca să o iubeşti. Ce proastă sunt!
- Ştii ce! Eu m-am săturat de nazurile tale. a răspuns un necunoscut tanar si zvelt cum numai un pusti de liceu poate fi canalizându-şi furia către propriul păr.
- Atunci pleacă! Lasă-mă dracului. i-a răspuns ea printre sughiţuri.
Tanarul zvelt şi-a văzut de drum lăsând lacrimile să se curgă liniştite. El s-a ridicat şi a trecut de partea cealaltă a trunchiului.
Plânsul avea un par roşcat ce curgea în bucle atât de simetrice încât păreau desprinse de pe basoreliefurile ziguratului unei frumoase zeite semite. Mâinile lungi si pistruiate acopereau faţa îmbujorată.
- Atunci când nu plângi ai faţa albă? Nu-i aşa? a întrebat conştientizând abia după ce inepţie a spus.
Fata s-a oprit brusc din plâns si l-a lăsat sa admire pistruii aşezaţi în mozaic usor anarhic peste pomeţii rozalii.
O ştia! S-au întâlnit, au făcut cunoştinţă şi apoi s-au întors în mareea de anonimi cu ceva vreme in urma, sau cel putin asata credea.
- S...salut ! C…ce mai faci?l-a întrebat frumosa Isthar gata să-şi reia plânsul.
- Eu? Mai bine ca tine. Se pare.
- Mulţumesc. Esti amabil! A zambit ea fortat.
- Fără să vreau am auzit discuţia de mai-nainte între tine şi iubitul tău…adică…eram pe bancă înainte ca voi să vă aşezaţi…e…eram dincolo de plop şi dormitam putin… nu vrei să mergem undeva să stăm de vorbă? a întrebat-o ca să scape de penibilul situaţiei.
- Să mergem undeva?
- Adică…ştii tu...să ne plimbăm ca să tragi o gură de aer.
Ea a zâmbit.
- Ştiu ca sunt ridicol acum…dar…nu mă prea pricep la vorbit. i-a răspuns încercând sa zâmbească.

Iubita lui era departe. Plimbându-se cu frumoasa din basorelieful cu pistrui de mozaic nu putea sa -si stie frumoasa mai departe. Ar fi vrut să nu fie acolo, atunci. Să nu simtă dalele bicolore ale aleii trecându-i pe sub picioare, să nu vadă băncile unde perechi îşi şopteau nimicuri dulci printre săruturi şi mai ales să nu ştie cum linia gâtului albal zeitei decolorate se pierdea în umerii mici şi uşor căzuţi de sub puloverul cu anchior . Ar fi vrut să o atingă şi să fie convins ca ceea ce simţeau ochii lui era adevărat. Ca ea este atât de frumoasă.
Ştia că ar fi fost o prostie să se grăbească, trebuia să aştepte un moment prielnic dar stia ca de faţă cu ea, el va fi ca de obicei un mare prost.
I-a atins linia difuza a maxilarului prefăcându-se ca vrea să fie sigur de faptul că ea nu mai plânge. Fondul roşu făcea ca verdele ochilor babilonian de mari să fie şi mai frumos.
- De ce te-ai certat cu prietenul tău?
Ea a ezitat.
- Pentru că sunt o proastă şi o mincinoasă.
- „Calea spre adevărata cunoaştere este să recunoşti ca nu ştii nimic.” Iar daca recunoşti înseamnă ca-ţi spui adevărul . El a schiţat un zâmbet didactic.
- Deci de la filozofie te cunosc eu? i-a răspuns mirată. Tu eşti unul din studenţii care a venit să facă practica la noi la clasă anul trecut.Nu-i asa?
- Bănuiesc…adică posibil.
- Deci domnule profesor, acum că nu mai sunt eleva dumneavoastră unde propuneţi să mergem?
- Ce ai spune de un club? Nu am mai fost de mult şi chiar mi-ar plăcea sa mai vad cum arata unul.
Auzea vag zgomotul făcut de telefon lui in timp ce bateria isi dadea ultima suflare. Frumoasa lui încă nu îl sunase. Probabil ca trenul gonea atât de repede prin câmpul unde ultimmele raze se mai coceau la soare încât nu apuca să prindă semnal.
El şi Isthar discutau pe bancheta unui taxi. In spatele lor, luminile oraşului se aprindeau una cate una pentru cina. Ea îl lovea accidental peste mâini iar el ii răspundea accidental la atingere si râdeau impreuna la cele mai stupide glume pe care le-au auzit vreodată.
Neoanele stridente ale clubului îşi pâlpâiau prin geamul taxiul lor. Amândoi erau îmbrăcaţi de oraş dar în timp ce ea îşi aranja o şuviţă simetric de rebela nimic nu mai conta. Au trecut de gorila nepasatoare fara care un club nu se putea considera respectabil şi sunetul i-a cuprins. Sala era plina iar spoturile cădeau ritmat pe corpurile lasate amanet ringului de niste sufelete prea dornice de cuceriri.
Dansau stânjenit, apoi muzica i-a apropiat si o atingere a fost de ajuns ca acolo sa nu mai fie decât el, ea si ritmul din fundal.
Ea se încolăcea patrunzandu-i osmotic in organism.
Sunetul era energie iar corpurile lor erau erau membrana vibranda.
Ea l-a muscat usor de buza si apoi degetele lor sapau in stratul de haine în căutarea pielii.
- Ai unde sa mergem? l-a întrebat.
- Da. Am o garsonieră.
- Hai..i-a răspuns în timp ce privirea ei o devora pe a lui.
Taxiul se grăbea pe bulevardul pustiu dar parca nu destul de repede pentru ei doi. El ii frământa pulpele simţind cum ar vrea să o rupă în bucăţele mici, cât să o poată devora mai uşor.
Au măsurat în săruturi fiecare treaptă in timp ce urcau până ce uşa s-a deschis în garsoniera doar atât de mare cat sa incapa patul lui şi al frumoasei din vagonul 2. Hainele s-au evaporat, pur si simplu nu isi aveu rostul , din ei a rămas doar esenta ce făcea salteaua să vibreze ca membrana unei boxe de club.
Ea era exact aşa cum trebuia sa fie, atât de perfecta încât se simţea un hidos ce se pierdea in braţele de mozaic decolorat. Timpul lor s-a dilatat de parca numai pentru ei gatul clepsidrei se intindea elastic pana la grosimea unui fir de nisip.
Ştia ca doar un prost s-ar indragostii atunci de basorelieful frumoasei Ishtar, dar simtea asa o foame de izbavire.
Lumina vaga a ţigării se pierdea în încăpere. Probabil fumul îi dansa la fel de lasciv ca cel de dimineata doar ca acum nu-l mai vedea. Căuta bajbaind cu mana o scrumiera ascunsă intr-unul din sertarele noptierei. Azi ii expira contractul de închiriere.
- Ai adormit? a întrebato .
- Nu. De ce?
- Pentru că mi s-a părut firesc.
- La cât trebuie să pleci?
- De unde ştii că plec?
- Camera asta este prea goală pentru cineva care are de gând să rămână. Prietena ta te aşteaptă la noua adresa?
- Da. Am tren pe la 6. Tu ce ai să faci?
- Sunt o proastă şi o mincinoasă dar nu o mincinoasă proastă. Mă voi întoarce la el, mă va ierta şi mă va iubi, iar eu am să-l sarut conştiincioasă. Probabil că atunci când voi ajunge, cafeaua mea va fi deja rece dar el mi-o va încălzi tandru asa cum este el dupa fiecare cearta.
- De ce spui că eşti mincinoasă? Mie nu mi s-a părut.
- Am mintit putin ca sa par ceea ce vroia el sa iubeasca. Eu am norocul de a fi propriul meu Babel, altii trebuie sa isi gaseasca un Babel, al meu e deja pregatit. Tu care ai făcut filosofia poţi înţelege dar el nu poate şi de asta îl iubesc.
Poate ea s-a ridicat atunci când soarele de dimineaţă îi făcea curba soldului să fie şi mai fină. Poate s-a îmbrăcat, l-a sărutat şi ieşind pe uşă i-a spus un „La revedere. ” fals. Cu puţin înainte de a lăsa cheia în cuiul de la intrare şi sa traga după el uşa cu yală automată a privit salteaua pe care inca se mai odihnea amprenta unui singur corp.
Trenul îl aştepta în gară. Şi-a fumat ultima ţigară din pachet şi nu s-a mai dus să-şi cumpere altul. Ştia ca nu va găsi marca lui in orăşelul de provincie dar undeva, frumoasa din vagonul 2 şi o cafea ,care va fi rece până va sosi el, asteptau la o masa pe terasa apartamentului lor din oraselul de provincie.

sâmbătă, 1 august 2009

Neamtul

Simţea privirile celor trei anchetatori măsurându-l din spatele becului atat de luminos incat parea crosetat din milioane de wati. Auzea şoşoteala lor într-o româna aproximativă, despre zid şi cum că nu putea fi trecut, stia ca romana nu era limba lor, ca vorbesc incet doar ca sa fie auziti mai cu sat. Si daca nu ar fi fost atat de obosit ar fi incercat sa inteleaga ceea ce i se intampla.
-Spunetzi vă rog felul cum dumneavoastră aţ ajuns aici. Rar vă rog cu lux de amănunte. M-aţi înţeles domnule......Anahoreziz? V-am pronuntat corect numele? - Aproximativ domule, e numele de familie al tatalui meu vitreg, el e grec, se pronunta Anahoresis si inseamna ceva doar ca nu mi-a spus niciodata ce. ... Cum să încep...Eu când am plecat de acasă mi-am lăsat viitorul amanet la un tip care mi-a găsit de muncă într-un restaurant in germania. Am lăsat baltă facultatea şi…jales, ori cum nu aş fi ajuns cu atâta carte decât profesor la şcoala din cine stie ce sat de degenerati de campie, unul de ala de se nasc numai plozi supradotaţi acolo. Eram vesel cand am plecat. Aş fi ajuns acolo in germanica, munceam ceva vreme pe nimic, până îmi plăteam drumul la nenea ala, apoi mă puneam pe picioare şi neamţ mă făceam.
Cel putin asa imi era socoteala cand m-am suit in masina ,pana ce o voce calda a anunţat la radio că a crescut suma care trebuia prezentată la granită, iar eu nu mă mai conformam. Când citea comunicatul, vocea, s-a încurcat puţin. Probabil spera ca mai toţi să scape din saracia asta.
Cei din maşină-şi numărau înebuniţi banii, îi auzeam răsuflând uşuraţi, eu număram a cincea oară, poate s-or fi înmulţit. Autocarul a lovit o groapă, ceilalţi au înjurato mulţumiţi că o vor abandona, eu nu am reuşit nici sa scot un „pas” macar.
Blestemata aia de groapă m-a făcut să-mi dau seama că nu am nimic de pierdut, că nu mai aveam de ce să renunt. Acu' era timpul meu...”Alea iacta est”.
“- Opreşte maşina sefu'!” am strigat şoferului.
“-Ce-ai mă? Cum să opresc aici? Te crezi cu taxiul ma?
- Opreşte că altfel ai dat de mama dracului si nu glumesc deloc! Am urlat aproape sarinu-mi ochii din cap de furie. Tiganul burtos ce fuma linistit pe fereastra deschisa s-a speriat asa de tare ca si-a scapat tigara. Probabil ca saracu om a crezut ca sunt turbat ori ceva.
- Traiţ-ar! Nu am voie să opresc la distanţa asta de graniţă că mă lasă băieţii pieton şi-mi dau o mamă de amendă mai usturatoare ca hemoroidu'.
-Opreşte ma că nu-mi ajung banii să trec. Ce masa'n'cur nu intelegi?
-Şi ce ai să faci gadjiule?
-Sar pârleazu! Ce pot face?”
-Repetaţi vă rog această ultimă…figură de ztil. l-au întrebat nedumeriţi anchetatorii straini.
-Care? „Sar pârleazu”? Însemnă forţez graniţa la mine de unde vin, din Cartierul de Est. Mă scuzaţi domnilor da' la ăştia ca mine câtă şcoală îl pui să facă tot mahalagii rămân.
Mi-a spus că sunt diliu tare, tiganul. Probabil eram, trebuia să trec un râu înot, să ma catar peste un zid despre care toata lumea glumea ca a fost facut de Al de Sus ca nici macar El sa nu il sara şi să fac toate astea în timp ce o hoardă de poliţişti mă hartuiesc de pe ambele maluri.
Am spus ca mă risc ,nu avea de ce să-l bata grija pe el. Aşa că a oprit nu înainte ca pe faţa lui tucuirie să apară câteva cute de supărare. S-a uitat la mine şi mi-a urat o bafta cat mai tiganeasca apoi s-a uitat la ceilalţi pasageri şi ducându-şi arătătorul la gură le-a şoptit: ”Mucles sacanaua. Da domni ?!!”
Tânărul tăcea, genele se trăgeau peste ochi iar răcoarea mirosin statut a biroului cu draperii trase îl lăsa indiferent. El vroia doar sa doarmă.
-Bun. Si după aceasta ?auzea vocea ce suna atat de infundata incat parcă ar fi parcurs o mie de kilometrii şi nu doar bratul distanta ce îl separa de anchetator.
-Când am pus piciorul pe asfalt am simţit ca o membrană care nu ma lasa sa cobor, cum să vă spun, un perete ca la celulele vii in documentarele de la televizor, daca mă înţelegeţi. Mâinile baiatului desenau unghiuri ascuţite încercând să-si construiasca decorul care l-ar fi facut mai usor de inteles.
Şoferul a demarat, în urma lui strada se zbătea cuprinsa de frisoane . Nici nu vă puteţi da seama ce repede mergea nebunul ăla. a zâmbit. După... ceva imi indica un drum de tară acoperit cu praf de talc. Am rupt o creangă dintr-un măr pădureţ de la marginea cărării şi o târam după mine să-mi şterg urmele. Încercam să văd arăturile coapte de blestemăţia aia de arşiţă de nu s-a oprit de o lună de zile si care trebuiau sa fie undeva la marginea drumului dar parcă erau ascunse după o perdea ce scârţâia în cântec de greiere. M-am întrebat, să ştiţi de ce nu străluceşte nici macar luna în acea noapte dar mă grăbeam prea tare pentru un răspuns si in plus...fara luna eram mai greu de zarit.
Drumul mi-sa lăţit până ce sa bifurcat la o cruce dintracelea pravoslavnice rusesti la intrarea “no man's landului”. un râset nervos. Am vrut să-l întreb pe cel de acolo în ce parte este Berlinul . Intelegeţi ?râsul a scăzut până ce a ajuns un zâmbet subţire, doar cât să aiba un contrast cu ochii stinsi de oboseala.
-Bun...şi...?lampa ascundea siluetele anchetatorilor. Ştia că erau plictisiţi iar el, un nou proces verbal de completat. Cunoşteau totul. Totdeauna ştiu totul şi nu-şi mai aveau rostul întrebările. Dar trebuie să-l asculte ca sa respecte o procedura.
-Continuam sa merg pe cărare, am ţinut partea spre care se închina crucea, oricum de acolo ,am judecat eu, toate drumurile duc în vest. Praful ala.... se depunea pe mine, se amesteca cu transpiraţia şi...faceam ca o crusta de jumate pământ jumate om sau .....ca un şarpe care a crescut prea mult pentru piele şi nu se mai încape .Vroiam ploaie să mă spele daca ma intelegeti, dar ştiam că asta m-ar fi făcut să înaintez şi mai greu. Acum ma scuzati ca trancanesc atat si mai ales cu atatea amanunte dar mi-e frica sa nu pierd ceva din poveste...adica...Eu vreau sa cred ca daca imi spun cat mai bine poveste cu atat ma veti intelege si pe mine....adica....inelegeti? - Da! Zigur. Cu cat mai multe detalii cu atat ancheta va fi mai gompleta! Stia ca nu e adevarat ce aude dar suna bine si avea nevoie de incurajari ca sa mai uite din oboseala si sa continue.
La marginea cărării, a rasarit de nicaieri o casa cu pereţi palizi ca o fantomă tuberculoasă. Vroiam sa-mi las ruxacul undeva aşa că am intrat. Mă aştepta un mârâit nehotărât şi strigatele lui speriate.
“-Ni strelia! Ni strelia!
-Ia ni streliu. Gavarit rumanschi?
-Da dar nu pria bine.
-Calm că nu trag bratiuha. Româna ta laso că rusa mea e mai proastă.”Era un emigrant ca şi mine, din Moldova cealaltă, era dintr-o familie de români de acolo asa cum eu sunt dintr-o familie de rusi lipoveni de dincoace de granita... adică din românia. Am intrat in vorba si......baiatul radea....am aflat ca în acte îl chiamă Alioşa şi neamurile îl strigă Alin în timp ce pe mine mă chiamă Alin şi bunicii ma alinta Alioşa. Dar ori si cum...adică...El în viaţă vroia să se facă Munchenez şi....avea un caine cu el. Nu ştia să citească ungureşte şi... câinele ăla care stătea la picioarele lui bătând ca un metronom din coada era un câine dezertor de la granicerii unguri. Cică îl găsise pe acolo.... şi l-a botezat Cerberachie. Îl ţinea pe lângă el să...să înceapă să se gudure când o simţii grăniceri şi el sa ştie atunci că trebuie să se ascundă. Baiatul zâmbea iarăşi simţindu-se penibil pentru poticneli, lumina de un milion de wati la întrebat la fel de neutră.
-După acezt episod?
-Mi-am lăsat ruxacul pe platforma de pământ ars şi cu toate că simţeam că mă coc în suc propriu, ceva în mine a vrut să aprind un foc din paginile revistei pe care o găsisem în microbuz, nu pot explica ce ma apucat... Doua scăpări de brichetă mi-au venit pe nesimţite şi m-am trezit când priveam flacăra alunecând de la verde la galben.
“-Ce faci mă? Tu tâmpit ieşti? m-a întrebat în timp ce bocancii lui transformau focul în praf de licurici. Afară ie o beznă de dă bufniţa cu faţa în stâlp iar ta aprinzi feştila de puneai foc la întreg combinatul sovietic? Nu poţi mai bine să faci siemn de lumini mare ca la Las Vegas? Măcar ştiam că vin repede şi ne iau. Bliati! Ibio matchi!
-Scuze...Nu se va repeta. Am încercat să-l calmez.
-Cald vor tine scuziele tali când ne bagă la beci. Daca vrei să faci prostie în continuare , atunci du-te singur că eu nu vriau să fiu prins pi prostia altuia, sunt diestul di prost pientru mine. Daca se mai riepetă cu mânile aistea ti omor! Panimaiş?
Alin a luat o pauza cat sa golească paharul cu apa pe care abia acum îl observa-se. Unul din cele sase braţe ale luminii s-a întins şi i-la umplut la loc.
Când s-a calmat am reînceput discuţia despre graniţă, trebuia sa il recastig de partea mea. Stătea tăcut şi-l mângâia pe Cerberachie îngânând cate ceva într-o româno-rusă aproximativă.
-Ce invormatzii detzineatzi la vremea aceea despre graniţă?
-Pai...este un râu şi apoi un fel de zid rămas de pe vremuri, dar care vremuri nu mai ştie nimeni, că paza este blindată, ca la poarta vestului. Reacţia lui Alioşa a fost hilară. Mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus: ”Pâna la urmă cat asfaltul de pe drum are omul viata ! Atacu braatiuha!”
N-u aşteptă ca eu să fiu de acord, înainta precum armata roşie, daca mă înţelegeţi. Am vrut sa-mi iau ruxacul dar nu ar fi avut nici un rost, pana la urma dincolo mă aşteptau teancuri de ţoale care să se aşeze ca pe om si nu doar pentru cei bogaţi ci şi pentru cei care n-au cu ce să se îmbrace, ca mine.
“-Ce faci tu cu craca aia?”m-a intrebat
“-Ne şterg urmele.
-Zgârcit tu ieşti! Nici urma nu laşi?
-Patrie ingrată nu vei avea oasele mele!
-Deşteaptă! A ta ieste?
-Scipio, un latin, am auzito la televizor.
-Crasiva! Da una deşteaptă a ta?
-Tara mamă te iubesc până la incest.
-Şi asta deşteaptă ieste dar prefer pe Scipio.” Căţelul scheuna întruna dezorientat uitându-se după nişte umbre ce se ascundeau după franjurile perdelei de bezna.
“-Ceva ciudat ieste?
-Ce? Nu as simţii nici războiul nuclear dacă ar începe, am praf şi-n gaura...unde nu intră soarele.
-Niet! Uite la ceru' asta di placaj, şi la praful ăsta caltos parca ie de la teatr...parcă ieste de acela de-l schimbă la spectacole...
-Recuzită?
-Da! Asta. Parca ieste praf artificial ca sa zâc aşa.
-Da! Ungurii s-au hotărât să ia înapoi pământul ardealului transformândul în praf şi s-au vorbit cu ruşi să trimită vanturi din stepă să sufle praful la ei în tară. Sigur!!! Putem sa facem un nou banc. Rusu, românu şi cainele ungurul mergeau prin purgatoriu...
-Niet. Nu purgatoriu! Acolo ajung cei cu bani. În iad intri când faci păcat grav! În purgatoriu ajung cei cu păcate mai puţin grave, adică exces. Aşa ceva îşi permit numai bogaţii să facă pientru că noi, ori ţinem post că nu avem ori dăm în cap şi lu’ mama ca să facem rost. Deci pe noi ori ne mănâncă raiul ori ne pupă soacra lui Ţcaraovski!” Aşa era el, filosof la ori ce! La ori ce. a repetat privind urma buzelor pe paharul cu apă. În spatele luminii vocile şoşoteau despre praful de recuzită şi capacul lăsat peste noaptea de catran topit. Româna aproximativa nu mai conta, doar oboseala.
-Bun. Bun. Râul când ajungeţi?
-Da. Râul...Cerberachie a tâşnit să-şi potolească stea. Eu şi Alioşa ne-am dezbrăcat ca nişte plozi la prima baie din an si am sarit.Era atât de rece apa încât părea făcuta din cuţite lichide, nu altceva. Am pus hainele în nişte saci de plastic, ca să nu ni le udăm şi dăi înot. Pe la jumătatea râului simţeam că până acolo mi-a fost! Picioare bocnă, mâini la fel, nu puteam să mă mişc, Întelegeţi? Lemn. Noroc de filosofia lui.
“-Haida mai nu mă face să te trag la mal. Asta nu-i rece! Să vezi ce reci sunt iernile la noi în maica Rusia!
-Parcă ziceai că eşti din Moldova?!
-Sunt! Dar pe noi ne trage un curent de când s-au înţeles ungurii cu ruşii să-şi ia ardealul înapoi.
Am râs! Probabil de asta am trecut. Nostim a fost că pe malul celălalt ne aştepta o barcă excelent întreţinută şi cu înmatriculare de România. A început să înjure bilingv pe barcagiu şi apoi pe javră. Câinele era singurul care ştia ungureşte mai mult de o înjurătură şi rămăse-se pe celălalt mal.
În lumina, hârsâitul plictisit de creion s-a oprit doar cât să fie înlocuit de bătaia cadenţată a radierei pe biroul de pal.
-A mai spus ceva notabil?
Pustiul zâmbea de parca somnul se împrăştia şi putea să vadă stelele. Exact aceleaşi ce străluceau în acea noapte pe cerul de la apus.
-Ştiţi! Noi în ţară avem o vorbă...cică iarba-i mai verde la vecinu-n curte. Chiar aşa era atunci. La bozgori era frumos şi acoperit de rouă. La bozgori. Ce ne-am mai amuzat de cuvântul ăsta. A rupt o creangă şi a târâto ca să nu lăsăm urme în nisipul de râu. Mi-se pare nostim ca am sărit “pârleazul” la “bozgori”.
Putea simţii uimirea celor din lumina.
-Bozgor înseamnă om fără ţară, apatrid. Când i-am explicat tovarasului meu moldovean a început să repete precum un ţânc de generală. Accentua fiecare silabă din cuvânt până ce a invatat sa le rosteasca ritmat ca bătăile de ceas. Într-un final ma întrebat ceea ce stiam ca vrrea să ma întrebe de mai mult timp.
“-Ţie dor de ţara'ţi va fi?
-Ca hoţului de puşcărie. De la distantă. Ori cel puţin aşa cred.
-Da...măcar ai avut ţară tu!
-De ce?
-Păi...ca să zic aşa...eu sunt prunc al Uniunii Sovietice. La noi inURSS era o vorba: Unu pientru mama, unu pientru tata si unu pientru tara. Eu sunt al treilea colpil la mine in familie...intelegi? Iar patria mea...”est kaput” cam de la vârsta de la care eu ştiu de mini. Adică ieu sunt bozgor şi odată ajuns acolo am să fiu neamţ care tot de rău ieste.”
-De ce este rău?
-Pai in limbia slavona, neamţ înseamnă străin de neam, limba incalsita, am auzit la televizor io.
În spatele luminii creionul ticăia insultat pe blatul de pal.
Băiatul ştia că trebuie să se tempereze, să câstige bunăvoinţa vârfului acela de grafit ce poate hotara pentru el.
“-De unde eşti din Moldova?l-am intrebat.
-Din Bălti!
-Si n-o să-ţi fie dor de gârlele de pe acolo?
-La noi au săcat bălţile ca să planteze cucuruz, aşa că ioc bălţi dacă nu plouă. Da şi când plouă. Amsterdam ne fasem. Nu altceva!
-Atunci vei fi cetaţean german de origine băltăreaţă!
-Nostim! Stai să ma gadil, lipovanule! Tu eşti din baltă.
-De fapt eu sunt din Galaţi, un oraş la graniţa cu voi, intr-o câmpie secetoasă iar cel mai apropiat luciu de apă este balta unde-şi aruncă un combinat siderurgic din oras cianurile. Am văzut delta în copilărie! Un pumn de nisip şi nişte canale mai mult secate. La noi in balti au pus floarea soarelui nu cucuruz.”
S-a oprit brusc, m-a privit şi apucându-mă de braţe m-a întrebat:
“-Mă! Da păretele unde-i?
-Care?
-Ala di pe graniţă. Care altu mă ţini pi mine acuma?
-Poate am trecut de el fără să ne dăm seama.
A zâmbit mistocareste.
-Ăsta bratiuha este lung cât lumea cujet ieu.
-Am auzit că-n Australia au ridicat un zid cât continentul ca să nu traca iepurii pe partea cealaltă că cică un iepure de asta scapat este mult mai deştept decât un cangur şi de isteţi şi iubăreţi s-ar înmulţii şi ar mânca toata iarba lasandui pe saracii canguri, cetateni bastinasi ai Autraliei, ar murii de foame din cauza imigrantilor
-Te simţi iepure bratiuha?
-Nu zaiţ pagadii!”
Am ras noi doar pana ce am văzut zidul ridicându-se în faţa noastră . Lângă el simţeam că are ochi ,cum să va spun...ochi ascunşi în ghemotoacele de sârmă ghimpată. Afurisitul ala de zid este pătat ca braţele unui bătrân şi nu este prea înalt dar....arata ca un halterofil de ala mic si indesat. Înţelegeţi?
Dincolo de lampă, creionul nu se mai sinchisea să noteze.
-Alioşa a scos o geacă de jeans veche şi mi-a făcut semn să-i ţin scara ca să o aşeze peste sârma. Cică era făcut în USA, Levi Straus, a luato taică-su mai de mult din Moscova, cica era cumaprat chiar de la un bisnitar din Piata Rosie . Ne-am ridicat unul pe celălalt şi ne-am pus cu fundurile pe jachetă uitându-ne ca niste dobitoace la Europa. Jucam la piatară-foaie-foarfece care să sară primul si sa fie cel ce pune prima data piciorul pe pamant vesti atunci când a apărut ungurul ala de Attila poliţistul .
“-Staţi ori trag! Aici Hungaria. Voi pe cine căutaţi?
-Stau hunule că nu plec. Europa o caut în neamu’ vostru. a mormăit Aliosa.Bratiuha. Eu zic ţie în ruseşte iar tu traduci pentru Attila ăsta. Spune-i că are trei posibilităţi: 1. Să-l las rece aici şi eu să-mi văd mai departe de drum.2. Să mă omoare că eu de întors in saracie nu mă întorc, ori 3. să facă o plimbare fluierând şi cu beregata întregă.”
Mi-a dat un ghionte ca să încep. Nu mi-e rusine! Mi-era frica de moarte acolo cocotat pe sarma. Am încercat sa fiu cât mai clar. Ungurul avea cam aceeaşi vârsta cu noi. Simteam tarsa lui aburind din spatele ţevii de automat, poate era ceva in felul cum respira ori...nu contează...ori cum nu a coborât arma .
“-Sari şi tu când ajung la trei?” M-a întrebat Alioşa hotarat cum numai un rus poate fi.
“-Mă dar daca murim?”
“-Dacă murim… ne ducem...cat vriei sa faci umbra pamantului?”
Dadea atata incredere Aliosa al meu. Apoi a început să numere. Mâna dreaptă a tanarului interogat ţinea un ciocan imaginar de durgher. A ridicat ciocanul imaginar şi a lovit cu convingere într-un piron invizibil făcându-l să răsune sec.
-Aveam ca un cui în cap şi cu fiecare cifră de care trecea ceva mi-l bătea mai adânc in cap, pâna ce la trei ieşise prin ceafă şi mă ţintuise de un perete înalt si invizibil ca de oglinzi ce se încropise în spatele meu. Ştiu că pare incredibil dar chiar am simţit pironul şi sticla rece. Pe cuvânt. tânarul gesticula abrupt aproape ridicându-se de pe scaun.
Silueta şi lumina se contopiseră de mult in ochii lui şi acum căuta ceva prietenos în camera capitonată cu melamină, să-şi agaţe privirea, dar totul era neted ca orice zidcapitonatcu melamina iar biroul era banal ca suma tuturor birourilor din lume.
-Asta e tot? L-a întrebat vocea incredibil de cunoscută într-o română perfectă.
-El a sărit....Stiţi? S-a întâlnit cu glonţul tras din frica de grănicer . Chiar in cap cred ca la nimerit. L-am auzit căzând greu ca o carcasă de abator, apoi au mai răsunat înfundat trei focuri. Zidul capatase un luciu grena în care aproape mă puteam distinge. Nu am mai putut rămâne! Am luato la fugă pe un câmp ţinându-mă de o parte. Nu cred să mă fi împuşcat, o fi fost un plumb rătăcit din Aliosa. Simţeam pământul framantandumi-se sub picioare...ca o spinare de taur dornic să ma arunce. Cred că am căzut pe vreo arătură. Nu sunt sigur..... dar atunci când m-am trezit eram întins undeva pe asfalt încercând să caut ca prostul o groapă in caldaram în timp ce o asistentă cu onduleuri roşcate încerca să-mi potrivească brema.
“-Ce s-a întâmplat? Am murit? Dar Alioşa? Celălalt? Ţin minte că am întrebato.
-Linişteşte-te Alioşa. Celalalt nu există. Mi-a răspuns într-o română curata , ca a dumneavoastră. Esti bine....de acum, pentru tine, nu mai exista griji.
Siluetele din spatele luminii tot mai plapande se contopisera de mult, Necunoscutul cu o forma comuna s-a ridicat şi a deschis perdelele. Ochii nu l-au mai durut. Lumina era calda, prea calda pentru lumea lui
-Deci...mă primiţi?
-Du-te şi te odihneşte fiule! De acum esti acolo unde trebuia sa jungi. Nu te mai chinuii.

sâmbătă, 18 iulie 2009

Sutul.

-Ba nepoate! Sutia ba e lasata de Dumnazau! Sutia nu e cioardeala ordinara de intri in casa si pleci cu lucrurile omului ca sa-l lasi muritor de foame. Sau datu-n’cap, care poate orice cocalar fara minte si cu brand de tractoreist! Nooo! Sutia e de la Dumnazau din cer, lasata sa padepseasca pe ai de au si nu vor sa faca pomana. Sti cum vine sutia? Pai ea vine ca munca lui Stanail, testeaza pe ai mai slabi dintre omini sa ii padepsaste pe aiia de-s rai. Ma-ntelegi? Adica suti e oamenii lu’Domnu si de la el au dezlagare la furt! Spuse batranul cu trasaturi inegrite de stepa. Era tarziu in carciuma de la coltul mahalalei din cartierul de est, ultimul tramvai se retrase iar la masa batranului cu fata de icoana tatara , eu, nepotul aproape dormeam de la rachiul cu gust vag de cartof.
-Mosule nu te inteleg! Ciordeala tot ciordeala se chiama ori cum o pui si o intorci, cum sa fie dezlegata de la Dumnezeu?
-Bai! Mare rahat au facut astia cu scolile inalte! Parca v-a lasat handicapati nu alta. Cum mama naibii sa simti tu ma ca sa operezi pe centaur la buzunare daca tu nu mai ai sentiment la dej-te?
Era anul repetentiei mele plutind peste carciuma cu musterii jucand poker
-Maine nepoate te aduc in viata! Sa vezi tu! Ai sa fi un drac de sut si nu altceva!
Ce om era unchesul meu! Habar nu aveam cum m-am pricopsit cu el! Poate imi era ruda, imi semana putin, dar nu cred.
Era al 8-lea meu pahar din posirca cu gust ciudat iar lumea intreaga era in contrasesns cu caruselul meu de idei.
Azi dimineta cand am urcat in tranvaiul ce ducea spre piata cea mare a orasului in cautarea unui loc de munca si probabil l-am gasit pe acolo, la capatul cu hale albastre.
-Nepoate ia vino incoa’! Are mosu meserie pentru tine! Meserie bratara de aur nu alceva! Da lu’ mosu asta o vodka pe barba lu’ Dumnezau si te invata el! Sarios ca nu te mint!
I-am dat sa bea, probabil avea nevoie sa ia un colt din gura cainelui ce il muscase ca jocul mainilor sa se opreasca iar munca lui, cea cu degete de magician, sa poata pornii. Il priveam in tranvaiul aglomerat, facand sa dispara plicurile din imitatiile de piele ce adapostea banii. In ziua aia cineva nu va cumpara rosii sau branza ori poate nu va cumpara covorul turcesc de la a treia ghereta cum intri in piata.
Ce curat lucra unchesul! Tranvaiul dansa pe sinele cu valuri iar el oferea zambete stirbe caslatorilor ce coborau mai saraci. Daca i-ar fi intrebat cineva, nici nu s-ar fi gandit ca batranul cu miros de trascau si dinti lipsa le-a saltat portofelul. Probabil tanarul brunet cu trasaturi de Adonis al stepei a fost de vina! Tigan imputit!
Am muncit o zi intreaga pe tranvaiul balerin, privindu-l cum se descarca la capat doar ca sa se intoarca mirosind a arpagic cu lene si mereu ceva mai sarac cu cativa calatori. Am vrut sa ma intreb ce s-o fi intamplat cu pagubitii degetelor acelea atat de istete, dar nu mi-am putut rupe un moment pentru un raspuns....trebuia sa invat.
-Bine mosule! L-am intrebat eu cand ne-am oprit pe la orele pranzului sa mancam la o terasa cu copertina verde ce iarna lungea viata unei pojghite subtiri de zapada pret de cateva zile. Eu cand ma apuc de munca?
-Invata nepoate! Invata ca asta tre; sa faci prima data! Mi-a raspuns?
-Bine mosule! Dar macar portofelele paseazami-le!
-Ma copile! Portofelu’ omului e sufletu lui! Cum sa-ti dau eu tie duhu la om daca tu inca nu esti pregatit?
Ce nebun era unchesul meu! O zi intrega m-a facut sa privesc cum el citea in gentile de imitatie de piele cati banii are cutare sau ce telefon are doamna cu imprimeu tropical, dar cand am vrut si eu sa fur portofeul unei grasane cu echilibru indoielnic mi-a dat peste mana.
Apoi a venit seara iar tranvaiul se golise intratat incat magia nu se mai putea intampla. Ce rost mai avea spectacol fara un public care sa nu il vada?
M-am retras cu batranul la celalalt capat al orasului, in cartierul de est, la carciuma.
Era dimineta cand m-am trezit din bautura cu gust atat de ciudat, tatarul dormea cu capul pe masa murdara de pacatele vreunui betiv. I-am furta portofelul ce mancase atatea portofele, am platit Venerei batrane de la bar si am plecat.
De azi eram muncitor.
Era ciudat tranvaiul de sapte, calatorii miroseau a plictis si griji in timp ce se ingramadeau de buna voie in cutia de tabla. Eu munceam, exact sa cum am vazut ca facea unchesul. Nu mai zambeam, pe la noua un nene mai sensibil a avut grija sa cobor la prima cu o durere crunta de stomac. Era greu sa muncesc cu durerea asta!
Urcam cu trei statii inainte de piata cea mare iar degetele mele lucrau. Nu stiu de ce dar nici un moment nu mi-a tremurat mana. Doar durerea din stomac ma facea sa ma opresc cateodata, sa cobor, sa inghit nesatul o tigara, sa ingramadesc banii in portofelul batranului si apoi sa ma apucam din nou de treba.
Ce ciudat era! Ii priveam coborand din tranvaiul meu ai ducandu-se spre tarabele lor doar ca sa afle ca nu au cu ce platii.
De ce oare nici unul nu se intorcea cu tranvaiul asta?
Cate amintiri pot tine oamenii in portofelele lor! Agende cu numarele celui care nu i-au mai sunat de mult, poate ca acum cand i-au pierdut isi vor amintii de ei, fotografii indoite cu copii ce deja nu mai sunt atat de mici, prezervative ramase de la intalnirea de ieri, cartoane care sa le aminteasca cine erau si cate o cartela cu care sa patrunda pe poarta uzinei ce le manca 8 ore din zi.
Azi se inserase mai repede! Nici nu am simti cum a trecut ziua, sau poate ca durerea de stomac ce imi umpluse gura cu gust ciudat a avut grija sa-mi distraga atentia cand cinev mi-a furat acea zi.
Azi toate tranvaiele au fost unul, asa am simt. La amiaza, cand la scaunele au refuzat sa se mai umple la capat, am hotarat sa ma retrag.
Zambeam ca orice muncitor dupa un lucru bine facut, furasem atat de multe portofele incat nimeni nu mai venea la capatul buclei de sine ca sa se intoarca la locuintele lor.
Doamne ce ma mai durea stomacul, in pachetul meu mai dormeau doua tigari, in cartier aveam sa mai fumez una.
Tranvaiul dansa agatandu-se de fiecare stalp ca sa se traga pe straduta abrupta cu asfalt proaspat turnat. Nu ma grabeam acasa! Prima data aveam sa cobor pe la capat.
Ce ciudat mi sa parut sa traversez viaductul, stalpii teseau o plasa de lumini cu care sa mascheze golul din spatele lor, iar tranvaiul alerga obosit prin tronsonul de lumina. Parca era un maratonist si undeva la capat il astepta Atena.
Vatmanul a oprit, avea un chip osos si un levier cu care m-a rugat foarte convingator sa cobor. Acolo era capatul pentru mine, in dreptul felinarului spart. Departe parea cartierul de est.
-Nepoate nu dai si tu o tigara lu’ Dumnezau? M-a intrebat fata de icoana tatareasca.
-Cum mai gasit bartane? L-am intrebat intinzandu-i pachetul cu bricheta in el.
-N-a fost greu. Vezi tu! Io l-a meseria care o am avuto trebuia sa stiu totu’ Da acu’ ca m-ai scapt de baleau asta pot si eu sa plec linisitit. Mi-a spusa mosul intorcandu-mi spatele.
-Sati! Si banii? L-am strigat.
-Iti las tie sufletele! De acu’ tu te ocupi de adunatu’ lor! Ca unde ma duc eu nu am ce face cu ele! Bafta la euroi si marafeti nepoate!!!
Ce tare ma durea stomacul. M-am asezat pe trotuarul slab luminat. Nu stiu unde a disparut batranul, parca trecuse prin spartura din decorul de lumina.
Cand m-am trezit era dimineata. Tranvaiul de sapte si vatmanul osos au oprit chiar in fata mea. Conductorul mi-a zambit stirb, am luat levierul si i-am schimbat macazul.
-In plata ta a lasat unchesu linia asta? M-a intrebat barbatul cu trasaturi comune.
Am dat afirmativ din cap, in fata mea orasul creste la marginea sinelor, in spatele meu, undeva departe de paralele-le fara capat dormea cartierul de est.

Musata

-Şti că eşti frumoasă? A întrebato tânărul privindu-i reflexia în vitrinele cu straie de murdarie falsă.
Ea a zâmbit ca unui nebun simpatic apoi a continuat să plutească într-un vals.
Baiatul s-a oprit în faţa unei croitorii şi s-a prefăcut fascinat de hainele demodate. A asteptat ca ea să observe, să se întoarcă, să-şi odohnească reflexia peste a lui.
- În rest ce-mi mai zici?
-Nu ţi-am spus? Esti muşată!
-Ce?
-Muşată?! Însemnă frumoasă în armăneşte!
-Doamne de unde şti atâtea?
-Ştiu! Doar eu sunt Dumnezeu.
Fata râdea descoperind perle sub buzele subţiri.
“Para-muşată” a vociferat întorcand spatele androginului din oglindă.
-La ce te gândeşti acum?
-Dacă ţi-aş spune ai râde.
-Hai mai termino! Secretosule! A admirato un moment apoi a zâmbit.
-De o zi mă chinui să fac o lume perfectă dar îi tot găsesc hibe.
Ea s-a oprit mirată, el s-a întors pe un pas şi a rămas să rătăcească pe pielea de chihlimbar.
-Povesteşte-mi! paşii deveneau muzică.
-Ieri mă simţeam singur şi sictirit aşa că… m-am divizat în jumătaţi cam … inegale în speranţa că… voi avea cu cine să mă joc. Apoi…golul era prea strâmt pentru doi aşa că l-am rupt în cer şi pământ. Nu mi-a plăcut, aveau muchii grunjoase şi nu vroiau să se mai potrivească perfect impreuna aşa că am mai separat odată uscatul de ape şi noaptea de zi. Piciorul s-a oprit pe asfalt lăsându-l să şi-l imagineze desculţ.
-Interesant…dar cam pustiu la tine în lume!
-Frumoaso! La mine totul era aşa de ordonat, ca atelierul uni sculptor ce chiar stie ce face… Ea a venit şi a presărat întunericului lumini, a lustruit apa iar pe pământ a pictat, cică aşa e mai…plăcut. Auzi....mai placut.....mai dezordonat putin.
-Se vede cine are simţ estetic, pe baza ta am fi avut o lume chiala sau in cel mai bun caz, vioaie ca o tabla de sah!
-Adevărat! Eu sunt cam discromat, Ea a luat tot simţul culorilor. Eu am rămas să mă joc cu ţărâna şi s-ă fac animalute de teracota . O rază aluneca pe gât, ar fi vrut să o mângâie.
Noi nu aveam corpuri, ni le-am făcut pe plajă cu…nisip…de unde se sparge cel mai înalt val. O mangaiam şi la fiecare atingere o mai poleiam putin cu dorinţele mele, iar Ea…mi-a făcut corpul ăsata…de idol din lut ars.
-Cât este ea de frumoasă? l-a înterupt prefacandu-se invaluita in poveste.
-Atât de frumoasă încât sa para o erezie, atat de frumoasa incat crezi ca in Ea este Totul. Ea-si cunoaste frumusetea! S-a privit în ochii mei apoi a fugit pe plajă inainte de ultimul retus. Parcă era o balerină.
-Şi după?
-Habar n-am. Mi-a strigat că ne jucăm dea “vati-ascunsa”! Nu ştiam ce înseamnă aşa că am rămas acolo , să se întoarcă, de plictiseala am numărat, am asteptat…Încă o mai caut.
Straduta continua sa se întindă. Asfaltul mirosea a negru proaspat turnat.
I-a privit mâna cu degete de icoană aranjând o şuvţă.
S-a ascuns atât de bine. Probabil s-a îmbrăcat în mici defecte, cât să o facă mai greu de recunoscut. Poate nici nu ştie că o caut şi s-a întors la plajă de nicaieri iar eu nu mai sunt acolo.
Straduţa s-a vărsat într-un bulevard asa cum se varsa o infinitate de alte straduţe. Tei bătrâni acopereau parfumul de nou.
-Merci ca m-ai condos până acasă. Ne vedem? Să-mi spui cum se termină povestea.
-Cu cât eşti tu de frumoasă! Aşa se termină.
Ea a zâmbit şi i-a urat un oarecare “ La revedere!” in timp ce se juca cu brelocul.
Pe bulevard baiatul mergea singur în acea prima seara. Cartierul era atat de linistit...cu fiecare pas mai arunca o samanta de casa, o uda cu un zambet si apoi o privea inaltandu-se cu tot cu locatarii cei nestiutori. Le asculta certurile lor vesnice.
Dumnezeu pasea agale....mai avea timp.

joi, 16 iulie 2009

Miky

Zgomotul se auzea infundat dincolo de biroul cu pereti albastrii si tavan alb. Era mobilat corespunzator pentru o sectie de cartier: birou de pal, scaune de metal, doi politisti cu pantece proeminente si cartea veche de telefon de pe vremea cand firma de telefonie ,monopol de stat, inca avea toti abonatii. Avea pana si un tanar asezat corespunzator pentru interigatoriu de durata. Trebuiau sa il trimita la psihiatru dar la ora aceea tarzie nu era nici unul disponibil la spitalul de boli nervoase din oras.
-Bai te intreb din nou! Cum mama dracului te chiama ?
- Mihai Anghel!
- Numele tatalui.
-Nu am! Sunt unul facut si nu nascut ce de la Tatal nu purcede!
-Maaama ce ma freci la melodie cu asta!
-Ba tu esti cu capu’? Tu nu intelegi?! Chit ca te scoate dimineata psihiatru de aicea pana atuncea te bat de-mi spui si ce lapte ai supt de la mata?
-N-am nici mama. Tatal e numai unul.
-Atunci o te bag in pizda lu’ tac’tu! Politaiul ii mai da un pumn dar cand baiatul cu aer ratacit nu paru sa il simt se enerva si ii mai dadu si pe al doilea.
Baiatul murmura zambind cu gura plina de sange.
-Ce tot trancani acolo baiete?
- Miserere mei, Deus: secundum magnam misericordiam tuam.
Et secundum multitudinem miserationum tuarum: dele iniquitatem meam.
Amplius lava me ab iniquitate mea: et a peccato meo munda me.
-Ce ma? Tulei!
Cel de-al doile politist lua cartea groasa si il lovii pe tanar in falca.
-Baa tu iesti culmea culmilor ma! Daca pana si pe ardeleanu asta l-ai scos din pepeni! Esti diliu mare! Ehee! Nu vrei s-o iei asa cu incetisoru. Las’ ca te ia tata olecutica mai repede ca sa intelegi ce e cu tine. Deci si de la capat!
In seara zilei de azi 3.03, tu l-ai batut pe Lucica Stanail? Da sau nu?
-Da!
-Bravoo! Ia un pumn pentru buna purteree!
Politistii erau darnici cu pumnii lor, atat de darnici incat lumea se clatina cu fiecare lovitura.
Tanarul era orfan. Cu vreo 18 ani si putin in urma a ramas uitat de cineva la maternitatea spitalului regionalei de cai ferate din oraselul de provincie. Au facut cercetari medicii, o gura in plus la casa de copii nu ar fi dorit nimeni, dar nu au reusit sa gaseasca pe careva sa site, macar, de existenta lui. Au ajuns la concluzia ca era a vreunei fetiscance de la casele ce impanzeau malul caii ferate si l-au expediat pentru crestere ,la camin, cu numele de Mihai, tot era hram mare in calendar.
Femeile de la camin l-au botezat pe ascuns, asa erau vremurile, nici una dintre ele nu s-a intrebat de ce era taiat imprejur. Oricum era un suflet salvat.
A fost bine, pentru o casa de copii, panape la varsta de 9 ani, atunci ceva s-a inatmplat si nici una din doamnele grase nu a putut sa priceapa ce e cu el.
Copilul a inceput sa bolboroseasca in limbi,sa umble noaptea si parea sa aiba un curaj nemaivazut atunci cand se batea.
Era atat de puternic incat niciunul din haidamacii mult mai mari nu mai avea tupeul sa il supere in vreun fel.
In secret, femeile l-au dus la preotul bisericii de cartier mereu tixita de enoriasi.
Era un preot bun acela, le spunea frumos si cu un calm angelic, atunci cand venea prin apartamnetele lor chemat cu boboteaza.
Ce frumoasa era biserica cea mare din cartierul de est! Fusese ridicata de mult de catre dochierii pacatosi ai portului, pe vremea de dinainte ca fabrica cea mare sa rasara in campul de la marginea cartierului.
Avea sfinti inuman de rigizi si un Isus pantocrator desenat pe tavanul inegrit al turnului cel mare. Dar cel mai frumos era Mihail cel in zale bizantine tinand pe umar palosul sau demodat de foc.
-Cum te chiama fiule? L-a intrebat preotul cu vocea de miere.
-Mihai Arhanghelu', da’ prieteni ma striga Miky.
- Poftim?
-Mihai Arhanghelu', mai marele peste ceata.
Preotul nu a stiut ce sa ii faca. Era clar pentru femeile cele grase ca baiatul era posedat de cine stie ce demon dezertor care vroia sa ii induca in eroare ca e inger. Ce tampenie! Doar dracii mai misuna prin lumea asta pacatoasa! Isi ziceau doamnele. Ar fi vrut sa il trimita la manastire ca acolo sigur ar fi avut calugarii leac pentru el dar n aveau bani asa ca au luat decizia de al da cat mai des la biserica, poate s'o vindeca.
De atunci, duminica de duminica si la fiecare vecernie, baiatul evada, cu stire, ca sa stea la slujbe. Preotul il asculta cand venea sa se spovedeasca de pacatele cele fara de importanta. Ii placea sa il asculte, avea o fantezie atat de debordanta incat putea rescrie toata angheologia crestina dintr-o suflare si apoi, daca vremurila ar fi fost altele, sa arda linistit pe rug pentru erezie.
Tantiile cele grase erau fericite, vocea arzatoare aproape acoperea cantarea slaba a celorlalti din cor. Sigur avea sa se faca preot baiatul cel uscativ ca un sfant!
Apoi tantile au inceput sa plece, mai veneau la biserica ori la camin dar tot mai rar.
-Alooo! Frumoasa din padurea adormita? Scoala ba ce naiba! Ce fel de arhanghel esti tu ba de lesini asa usor? Uite la tine! Halal! Te-ai pisat pa tine! Camera era tot acolo, politistii si durerea la fel.
-Ia zi pulica! Cum a fost ma sa infigi pumnu'n fata baiatului lu’ domn’ colonel aaa comisar Stanail?
- Tu care ai sfarmat capul balaurului in tandari, si l-ai dat sa fie carne poporului ce locuia salabaticia....
-Ce ma?
-Psalmul 74.
-Maama! Ba tu chiar esti tacnit! Ce legatura are psalmiile cu asta?
-Eu am saframat capul balaurului ce se ascundea in ape! Asta am facut!
-Baa diliule! Ai mutilat pa baiatul unui comisar de politie asta ai facut! Ai nenorocit un om pe vecie ma! Sa zici mersi ca nu a venit comisarul in persoana sa te aranjeze ca daca era copilu meu, ba hanticapatule, ala care il nenoroceai te bateam de ziceai c-a pus dracu pe tine laba! Intelegi?
Politisti au un talent, stiu sa loveasca la corp fara sa lase semne. Vanataile nu se vedeau dar le simtea, coasta dupa coasta, oran dupa organ, atat de mecanic.
Baiatul zambea boloborosind ceea ce probabil erau psalmii, politistii burtosi dadeau mai cu sete. Parca nu durea asa de tare.
-Stai ma! Nu mai da! Vine comosarul incoace! Rostii un politist sters in timp ce napustii in camera. Luati-l dracului si il spalati si voi ca daca il gaseste asa borsit ne zboara pe toti la postul din Samanta-Bortesti. Nu vedeti ca l-ati facut de comanda?
-Ei draci! Ne si promoveaza cand l-o vedea ce frumos l-am aranjat!
-Bine ma eu v-am spus.
Fata baiatului se pierduse, cartea de telefoane a sterso ca o radiera prea hotarata doar ochii linisotiti de nebun ce si-a implinit delirul mai ramasesera aceasi.
Preotul batran l-a pregatit pentru seminar, urma sa-l lase in locul lui in parohia cea cu multe suflete nemantuite. Vocea de foc ar fi tunat din amvon ca pana si betivii proaspat iesiti din schimb la „Napoleon” sa se cutremure.
A incercat, dar psihiatrul a fost clar.
- Printe! Baiatul asta e nebun si gata! Dumneata nu intelegi ca se crede arhanghel si misiunea lui este sa il gaseasca si sa il distruga pe Lucifer? Asta e pericol social! Dumnezeu stie cand i-so casuna pe un amarat in biserica si il omoara in bataie. Dumneata vrei sa dai haina preoteasca la asa ceva?
Cei de la seminar l-au respins! Nu aveau ce face cu un nebun evlavios.
A reusit sa intre la o scoala profesionala, „daca popa nu , macar tinichigiu sa ajunga!” au zis noile ingrijitoare de la camin,aceleasi care la 18 ani l-au trimis cu o mana de haine sa-si caute rostul in lume.
Viata era grea in cartierul de est!
Cersea la poarta bisericii celei mari, preotul batran murise, inima si vinul rosu nu se potriveau. Trebuia sa supravietuiasca pana ce rostu lui se va implinii.
Nici nu i-a venit sa creada in ziua cand la poarta cu evanghelisti si animale sculptate a oprit masina nemteasca. Era el, baiatul blond ca un arian angelic, avea pana si semnul bestiei pe frunte, ramas de la un accident din copilarie, venise sa-si faca pregatirile de nunta cu o oarecare duduie frumoasa, arhicunoscuta de lumea buna a orasului industrial.
Baiatul s-a repezit, nimic nu mai conta decat balaurul.
Ce sete a avut in seara aceea,lovea, capul bestiei trebuia crapat. Tanarul arian nu a avut nici o sansa, statatea intins pe bordura cu trasaturile fetei sfaramate, se sufoca in propriul sange.
Preotul cel tanar l-a pocnit cu putere in moalele capului cu ceva ce i-a lasat un x simetric si rosu pe ceafa.
Cand s-a trezit era deja in duba alba a politiei. De acolo au inceput sa il „incalzeasca”.i-au spus ca la sectie urma grosul. El zambea. Misiunea era indeplinita!
-Scoala ba diliule! Scoala ma ca a inebunit comisaru cu totul. A spus sa-ti dram drumul!
Scoala ba n’auzi?! Politistul nu s-a putut abtine de la un ultim pumn, asa...de inviorare.
L-au aruncat in strada cu o furie demna de o cauza mai nobila. Si au inchis usa de tabla vopsita. Erau infierbantati si nu vroiau sa raceasca.
Baiatul mergea impleticit. Astepta in orice moment ca un car de foc sa coboare iar el sa se intoarca acasa.
Farurile puternice ale limuzinei germane il orbeau. Un domn bine imbracat cobora avand grija sa-si inchida nasturii de la sacou ca in fata unei persoane foarte importante. L-a ajutat sa mearga pana la porbagajul spatios apoi l-a intins pe sacii de plastic special asezati ca sa nu murdareasca.
Arianul neobisnuit de frumos pentru varsta lui i-a zambit ca unui vechi prieten si a inchis porbagajul. Nu vroia sa murdareasca tapiteria din piele crem de vaca crescuta in ferme fara de garduri.
Cand a deschis porbagajul baiatul parea sa dorma.
- Scoala, hai baiete! Aici e capatul drumului. I-a zis cu un zambet la fel de prietenos ca mai nainte.
In fata lui o poarta mare astepta inchisa.
Barbatul a deschis cu o cartela magnetica. Paznicul dormea.
-Mai bine hai la mine in birou, nu vreau sa-l trezesc acum ca iar va incerca sa ma convinga de un lucru sau altul. Mi-e mila de el saracutu! a soptit barbatul privind spre paznicul sau.
Mihai si barbatul , biroul din vila cu aspect de turn, beeau o cafea dulce ca sa alunece fumul amar mai usor.
-Ce zici Mihai? Mai are rost?l-a intrebat domnul bine imbracat.
-Dupa mine i-as da dracului pe toti. A spus el cu o fata radioasa.
Era frumos, neadevarat de frumos, inalt, imbracat intr-o tinuta protocolara de armata la care avea asortata pana si o sabie demodata de foc..
Pe fereastra, oraselul de provincie se intindea in zare. Batranul arian cobora draperia incet ca o lama de buldozer in timp ce soarele parea sa rasara dintr-un oarecare tablou.
Fereastra era goala. Nici o dimineata nu va mai deranja linistea cartierului de est.

sâmbătă, 4 iulie 2009

Leonard

Leonard era un criminal. Un asasin dintr-o familie de asasini. Tatal lui a fost conducatorul unui mic regat african si a avut un harem de doamne bine hranite ce defilau a lene in pas felin.
Leonard era un print, defilase cu tatal sau si haremul lui prin regatul african vanand salbaticiuni exotice si localnici deopotriva. Despre tatal sau si consoarte lui au spus ca a fost cel mai sangeros rege ce a existat vreodata in tinutul cu regi sangerosi si haremuri cu pasi usori. Toti au fost fericiti cand o oarecare gherila comunista l-a executat impreuna cu sotiile sale. Se pregateau sa atace un sat pe atunci, un sat ce nu isi platise obolul, un sat cu oameni inalti si negrii ce indraznisera sa-si pasca vitele pe pasiunea supusilor lui.
Gherilele l-au prins, aveau arme aduse dintr-o tara atat de departe incat nici un drum desfundat al savanei nu ducea pana acolo. Au tras in rafale scurte, regele si suita sa nu au avut nici o sansa chiar daca au luptat asa cum numai regii eroi stiu sa lupte.
Pe Leonard si pe fratii sai l-au gasit la palatul cu salcami acacia dormind linistiti impreuna cu doica nu prea grijulie. Crude au mai fost gherilele alea!
Pe doica au jupuito dupa ce o grindina de plumb a cazut din senin. El a vazut totul. Era ascuns in ierburile inalte de langa intrarea palatului.
I-au prins, gherilele nu i-au omorat, ar fi vrut sa o faca dar stiau ca orfanii familiei regale valoreaza greutatea lor in gloante. I-au vandut asa cum se vand sclavi africani stapanilor albi si a fost trimis catre tara cu arme automate la care nici un drum al regatului african nu ducea.
Era binisor in tara cu ierni reci. Le-au reconstruit un palat in miniatura intr-un parc de pe langa orasul populat de maidanezi si "oameni noi" care nu trebuiau sa vada nici o alta culoare decat cea rosie. Palatul lui era frumos, i-au adus si un harem de domnisoare cu par blond si ochi caprui ,la fel de criminale ca si el. Pana si conducatorul acelei tari comuniste il vizita cateodata, statea respectos inafara gardurilor inalte constient ca orice ar face acolo in palat era un mic stat african al carui rege nu tolera comunistii. Cand conducatorul iubit pana si de rege venea, mancarea era totdeauna mai buna, bucatarul lasa friptura mai in sange iar palatul era curatat cu mult mai mult sarg de catre custodele fara chef de munca.
Conducatorul a murit, o gehrila rosie l-a prins intr-o ambuscada si un ropot familiar a curmat dinastia. Noilor conductori albiti nu le pasa de regele captiv iar palatul a devenit o paragina.
Leonard sa saturat! Intr-o noapte custodele neatent a lasat poarta palatului larg deschisa. De mult se gandea Leonard sa evadeze, a iesit pur si simplu pe poarta si a plecat la plimbare pe strazile orasului cu maidanezi si oameni vechi. Ce zarva a pornit, toate televiziunile vuiau de povesti legate de crimele dinastiei sale, de crimele pe care tatal lui l-a comis intr-un regat african bantuit de un razboi civil bine condimentat cu genocide.
Politia il cauta disperata, daca printul scapa ar fi putut tulbura procesul de pace si reconstructie din micul regat cu geherile obosite si rezerve neexploatate de petrol. Pana la urma era un criminal ce nu a apucat sa omoare niciodata pe nimeni dar care sigur ar fi facuto daca avea posibilitatea.
Politia l-a gasit, se ascunsese intr-unul din parcurile cu buruiene inalte si salcami crescuti anapoda, l-au haituit pana ce nu a avut de ales si a omorat un copoi ce isi facea datoria cu prea mult sarg. Polititsti au adus grindina, ropotul era acelasi, scosesera grindina dintr-un depozit unde era pastrata doar pentru ocazii deosebite si conducatori de marca.
Leonard era mort, statura lui impozanta si caninii lui de criminal pozau pentru revistele de a doua zi si pentru televiziunile avide de o stire ieftina. Un criminalist adorator lua pana si amprenta pasilor sai din tarana catifelata a parcului.
L-au plimbat in procesiune pe strazile orasului, dinastia africana se stinsese dar ce conta atunci cand titlurile de o schioapa putea sa urle sus si tare: "Regele junglei impuscat in romania!"

marți, 30 iunie 2009

Ursita

Devreme se mai trezise Spiridon in dimineata aceea! Luminile strazi nu apucasera sa se stinga iar prin geam abia daca trecea vreu ciripit sforaitor de la vreo pasare cu program sanatos de viata.
De mult nu mai fusese asa de fericit privindu-se in oglinda. Trecusera exact 18 ani decand doctorii, razand amar, i-au spus ca nu va trebuii sa-si faca griji vreodata pentru ras dar continua sa verifice daca nu cumva i-a aprut o oaza de par pe undeva pe fata ca trasaturi ca de desert.
Va aparea ea intro zi!
Inainte de accident nu apucase sa se rada serios, avea doar 16 ani iar pe vremea aceea rari erau baietii carora le mijeau tuleele inainte sa-i ia in armata.
Cu 18 ani in urma, el a vrut sa triseze. Auzise de la baieti mai mari ca daca te razi ,chiar daca nu ai nevoie, atunci barba o sa-ti creasca mai repede si o sa pari mai matur. Toti baietii de la el din clasa faceau asta dar aparent trebuia sa insisti de cateva ori pana ce puful moale si transparent afla si el ca trebuie sa se transforme intr-o barba aspra de barbat. Chiar in dimineata accidentului a vrut sa aprinda aragazul cu butelie taman pentru asta. Sa incalzeasca un ibiric de apa ca sa se rada. Avea pe atunci intalnire cu cea mai frumoasa fata pe care reusise vreodata sa o agate, o colega de la o clasa paralela care nu avea cu cine sa petreaca revelionul si care acceptase invitatia la petrecerea pe care ,el si prietenii, urmau sa o organizeze la el acasa.
Proasta zi fusese aceea. S-a trezit racit cobza, nu a simtit nimic.....
Doar bubuitura albastra ce l-a adormit instantaneu.
Cica a stat in coma ceva vreme, i-au spus. Adica erau siguri ca va supravietuii,de asta s-au si chinuit sa ii reconstruiasca fata.
Cu toate ca el stia altfel! Dimineata aceea el murise. Nu isi amintea mare lucru despre taramul alalalt decat ca o voce cu nuante albastrii i-a spus ca nu i-a sosoit inca timpul si ca trebuie sa se intoarca . Fusese doar un accident stupid iar el inca mai avea vreme de facut umbra pamantului.
Tare dezamagit s-a intors. Pierdu-se si intalnirea cu domnisoara de la clasa alaturata, in casa era un dezastru si pe deasupra nici sa moara nu ii iesie calumea.
La cateva zile dupa ce s-a trezit a visat ceva. Se facea ca vocea albastra i-a aratat un copil imbracat in salopetele roz si i-a spus, "Privesteo! Am facuto special pentru tine. cand va venii timpul o vei cunoaste."
Ce fericit s-a trezit in dimineata aceea! Dumnezeu i-a creato special pentru el!
De atunci nu i-a mai pasat nici macar de faptul ca accidentul l-a lasat desfigurat, oricum Spiridon niciodata nu fusese de o frumusete ori de o inteligenta remarcabila. Oricum ea avea sa il placa si asa ca doar ii era ursita.
Ia fost greu cu scoala dupa aceea, cica acidentul ii afectase ceva prin cap dar oricum cineva acolo sus a avut grija de el asa cum in general are grija oricarei berze chioare, iar viata i-a decurs pe un fagas lipsit de evenimente.
Uneori cand era deprimat i se trimiteau vise in care o vedea. Da!
Asa se face ca a stiuto la 6 ani in uniforma cu cravata rosie a scoli cu fite din centrul orasului unde s-a dus pentru prima ei zi de scoala, tot asa a fost prezent si la serbarea de clasa a doua cand ea purta o coroana de hartie pe care trona un "O" mare cat fetisoara ei placut alungita. A vazuto si cand s-a certat cu parintii pentru ca nu il acceptau pe baiatul de care ii placea ei, a fost acolo si cand ea si-a petrecut prima noapte in garsoniera inchiriata cu mai multi priteni intr-un oras deprimant dar cu pretentie de statiune balneara de pe malul marii.
Da! El vazuse totul iar in ziua aceea ce incepuse cu pasari somnoroase urma sa o cunpoasca in sfarsit.
Ii apruse in vis noaptea trecuta, era frumoasa cum numai o urista ar putea fi iar vocea cea albastra i-a spus ca a sosit timpul.
S-a imbracat frumos Spiridon, pana la urma cat de des iti intalnesti sortita? Nici cafeau nu si-a bauto acasa asa cum facea de obicei. Doar nu era o fata ca ea sa bata la usa din vechiul camin de nefamilisti? Strazile erau cam goale, ar fi cautato in autobuzele ce duc elevii la liceul pompos din centrul orasului unde stia ca ea invata dar ursita lui tocmai primise o masina de ziua ei, una frumoasa fabricata cu simt de raspundere de niste nemti de pe undeva din Bavaria si pe deasupra anul scolar se terminase.
Se plimba pe strada principala. Cafenelele selecte erau inca pustii iar din curtile vecine lor se inaltau strigatele cocosilor. Chiar si pe strada desfundata unde erau parcate cele mai multe masini nemtesti din oras inca nu gaseai decat o mana de maidanezi dormitand incovrigati pe langa cate un bolid cu elice in loc de stema ce statea ,parcat ostentativ, in fata unei case cu o curte mult prea mica pentru al gazdui.
Trebuia sa o gaseasca, obosise deja. Soarele incalzea capotele taximetrisitilor ce palavrageau la cate o cafea.
-Domnu' nu va suparat' da de unde at' luat cafeaua?
Taximetreistul ce incerca sa se faca ca nu il priveste asa de insistent i-a facut semn politicos cu degetul spre un butic de peste strada centrala.
A dat din cap aprobator si dupa ce s-a uitat atent in stanga a pasit sa traverseze catre poteca batatorita din refugiul cu trandafiri.
-Acol' sa'ntrebati ca va servreste fata. i-a strigat soferul de taxi intre doua varste.
A vrut sa ii multumeasca taximetristului dar si-a pierdut glasul .
Ce cap frumos rasarea peste volan. Parca era o amazoanca ce-si mana sigura caii putere pe cine stie ce hipodrom. I-a zambit, chiar i-a facut din mana in timp ce plutea spre ea. Atunci cand l-a observat ea a calcat puternic frana si a sarit sa il intampine. Poate si ea il vazuse in vis.
Ce frumos zburau unul spre celalalt. S-au sarutat pasional pe capota cam murdara a masinii, au vrut si sa se imbratiseze dar in acea fractiune de secunda le-a fost greu sa se apuce in brate.
Au oprit toata circulatia in dimineata aceea, toate masinile claxonau in timp ce ei se priveau pasional prin parbriz. A venit pana si televiziunea sa ia imagini pentru jurnalul de dupamiaza.
Ce mincinosi si reporteri astia! Sa spuna ei ca avut loc un accident, ca ea se intorcea obosita si cam ametita de la o petrecere si ca el pur si simplu a sarit in fata masini....Au dat  martor pe taximetrist si pe iubitul fetei care plangea pe trotuar privind sarutul lor prelung. Si ce nesimtit au fost cei de pe ambulanta sa ii separe si sa-i aseze pe targi diferite in drum spre spitalul unde cine stie ce doctor avea sa constate plictisit evidentul, ca ei doi se intalnisera.
Era fericit, nimeni nu putea sa citeasca asta pe fata lui lipsita de trasaturi dar undeva sub buza reconstruita stangaci, un zambet stralucea insesizabil.

marți, 28 aprilie 2009

Menage a troi

-Musato parul tau nu mai e de mult rosu pentru mine. Acum trei mangaieri l-am colorat Titian. Putea fi oricare alt pictor dar a ales sa fie Titian. i-am spus in timp ce claia lina dansa ritmat in poala mea. Stiam ca nu mai e mult si dansul ei va naste o explozie in mine si apoi stins, voi avea adevarata placere.
-Ce naive sunteti! Toate credeti ca tot cea ce vreau este asta...un sarut,un dans si o explozie care sa ma consume pentru ceva timp. Ea ma privit suparata, toate faceau asta. Si-a sters cu mana stanga ultimele semne ale placerii de pe fata si apoi a ranjit suparacioasa.
-Trebuia sa ti-o musc atunci cand am avut sansa, acum esti.....Destul de moale si de demn de mila incat sa ma simt razbunata!
M-am prefacut ranit asa cum un barbat ar fi trebuit sa fie, asa cum Duncan ar fi daca ar exista si tocmai ar fi lovit asa de marsav in orgoliul sau masculin.
Duncan a debarcat ieri dimineata de pe vasul cu nuiele magice ce cauta petrol in Marea Nordului. Am fost colegi, eu dezlegam complicatele fibre ale nuielelor magice. Aici la capatul lumii alunul nu creste asa ca au inventat crengute sintetice si apoi au inventat reparatori naturali de crengute sintetice exact asa cum eu l-am inventat pe Duncan.
Ea s-a intis langa mine acoperita doar de un strat subtire de piele, subtire doar atat cat sa nu ii pot atinge sufletul.
Doamne ce frumoasa este cand nu se chinuie, cand nu mai trebuia sa imi fie amanta ci doar un corp imbracat in mozaicuri de pistrui si perisori invizibili.
-Te culci? m-a intrebat in engleza ei cu s-uri lungi.
-Nu prea. Parintele O'Neal mi-a spus ca niciodata nu trebuie sa te culci langa o femeie frumoasa caci in ea salasuieste ispita. Prima data trebuie sa o iubesti pana ce-i scoti toata puterea si ceea ce a ramas e doar o gramada de carne dormind langa tine.
-Si voi irlandezii va ghidati viata sexuala dupa spusele popii?!! Tu nu crezi ca exista un motiv pentru care a ajuns sa fie barbat singur la harspezeci de ani?
-Nu! Dar pur si simplu imi palce sa te privesc asa....golita de continut.
Stiam ca zambeste in patul ei din camera cu chirie din coltul ei de lume. Puteam sa-i citesc zambetul in muschii contractai delicat sub pielea alba.
Ce bine o fi sa ai coltul tau de lume!
Duncan avea unul, l-a lasat cand avea vreo 18 ani ca sa scape de cea ce irlandezii numesc The Trubles, a calatorit prin toata europa facand lucruri marunte. Vorbea patru limbi, una o invatase lucrand cu un niste etnologi prin niste munti din Grecia si o alinta asa....doar pe ea in cuvintele ei arhaice.
Nu puteam sa dorm...poate ishkeban-ul cu prea mult energizant, poate ea inca nu era dezgolita indeajuns. O priveam cu sentimentul ala ciudat de posesie ce numai o minciuna dusa la desavarsire ti-l poate oferii.
Maine as fi plecat, oricand ar fi fost mainele asta intr-un loc ce si-a uitat noptile.
Nu mai stiu exact ce cautam in patul ei. L-a inceput poate a era doar acea nevoie fiziologica ce iti macina inauntrul si te face sa iti asumi riscuri stupide dar atat de necesare in meseria pe care o aveam. Poate a fost doar nevoia ciudata de normalitate dupa blestemata aia de mare in care ma simteam un ocnas, spargand muntii de apa cu botul vaporului meu.
Ce cald era in corpul lui Duncan...in patul ei! I-mi amintea de un alt pat ascuns de vreo noapte in Orasul cu Fluviu iar ea im-i amintea de o alta musata cu care nu purta nici o asemanare...iar eu imi aminteam de mine.
Era crepuscul in ferestra cu vedere la pod.
-Auzi? Sti ce inseamna cuvantul asta....milonga?
-Nu nu stiu....tu esti expertul in limbi straine...tradumi-l in engleza si voi sti.
-Asta e problema....nu are echivalent!
-Saraca limba mai aveti! Sigur se poate traduce in Norvegiana, mi-a spus incercand sa-si ascunda parul titian sub o perna.
-Nu e limba noastra, ne-au aduso niste baieti numiti englezii pe la 1600 si ceva cand au reusit intr-un final sa cucereasca si Ulsterul. E limba lor iar noi o vorbim de mici cu toate ca ne nastem in saracia catorva cuvinte pe care mamele le mai stiu de la mamele lor.
-Bine dar acum te rog! Vreau sa dorm ca maine ma duc la birou.
Ce dor mi-era si mie in limba aia saraca ce devenise a mea.
Femeia mea era departe iar cea a lui Duncan era calda numai in imbratisarile lui.
Mi-am adunat usor hainele dintre hainele ei si mi-am imbracat pielea de cetatean al Orasului cu Fluviu si am plecat lasandu-i singuri.
Mavoi intalnii cu Duncan maine la o cafea, pe iarba din fata Operei.