vineri, 5 septembrie 2008

Ruga unui soldat catre dusmanul sau fara ura.

Sunt un soldat, un invadator sau mai corect invandrer(strain in limba asta atat de diferita incat ar pute fi extraterestra) la capatul lumii.
Am invadat paradisul ce mi-a fost refuzat timp de 25 de ani pe strazile cartierului de est.
Eu nu lupt pentru tara, pentru poporul meu..Nu, eu lupt pentru mine asa cum vikingii pamantului asta pe care il cuceresc ,au luptat acum mai bine de o mie de ani.
Am plecat barbat din tara mea, am pasit apasat asa cum am invatat ca trebuie sa paseasca un barbat si un marinar pe puntea unei corabii ce se clatina in plina si haotica furtuna doar ca sa descopar ca a fi barbat nu este deajuns. Nu! Eu trebuie sa fiu soldat. Un soldat cuceritor la captul pamantului.
Am invata cum snagereaza soldatul, ascuns in spatele scutului sau asteptand urmatoarea lovitura naprasnica a dusmanului dar neclintindu-se de la locul lui in linie. Sangele meu nu se vede, nici scutul meu iar armura mea este ata de fin sculptata de viata in cartierul de est incat dusmanul meu ce nu ma uraste crede ca eu vin spre el cu pieptul gol si loviturile lui nu ma ating. El crede ca eu sunt invulnerabil. cat de tare se inseala!
Am invata sa marsaluiesc si sa dorm ca soldatul. Mi-am carat ranita zi de zi si am simtit fiecare din cele 30 de kilograme ce imi contin viata, identitatea si mai ales umanitatea. Da...umanitatea soldatului nu se poarta la vedere deoarece ea este o slabiciune pe care dusmanul lui cel fara de ura o poate folosii impotrivai. Eu dorm precum soldatii, dusmanul meu drag. Dorm cu un ochi deschis pe strazile tale sau sub podul ce iti traverseaza raul ca garzile tale de orice culoare a legii ar fi sa nu ma prinda nepregatit.
Eu lupt ca soldatul! Ma apar zi de zi de ploaia sagetilor trase la intamplare de catre arcasii tai ce creaza si iti voteaza legile, de zidul de sulite ale cetatenilor tai ce cu greu inteleg lingva franca a zilelor noastre graita intr-un accent strain. Zi de zi atac redutele bunastarii tale ca sa fiu respins si sa fiu trimis la munca cea mai de jos pe care nici cel mai umil dintre sulitasii majestatii tale nu o indeplineste.
Eu iubesc precum soldatul. Nici un barbat nu iubeste ca mine! Ma consum zi de zi cu gandul l-a frumoasa ce doarme in patul ce l-am lasat in furtuna cartierului de est. Frumoasele regatului tau ma tenteaza ai in fata mea isi despoaie carnea atat de alba incat pare zapada neatinsa iar eu vreau sa musc din ele, sa imi astampar foamea din suflet si sa ma simt iarasi un simplu barbat.
Ce dor imi-e de femia mea majestate!
As tremura in fata sanului slujnicelor tale asa cum oamenii regatului tau tremura, as face dragoste cu ele si le-as saruta muscandu-le buza de jos asa cum orice om ar face cu frumoasele tale dar eu nu ma pot inchina in patul lor.
Femeia mea e catedrala cladita cu mainile si sudoarea mea si de aceea e diferita de toate catedralele regatului tau si numai ea este cea in care eu imi pot sopti ruga iar fara ea majestate eu sunt pagan precum razboinicii stramosilor tai.
Eu nu te iubesc dusmanul meu! Nu este rolul unui soldat sa isi iubeasca dusmanul cum rolul tau nu este sa ma urasti. Nu eminenta!
Poti ura pe cel ce vine si iti prada tara ca sa care in corabia sa bogatiile sudorii tale inapoi la capatul celalalt al pamantului dar nu pe razboinicul ce e gata sa-si lase sudoarea sa curga langa a ta pana ce din picaturile voastre muntele de granit sa dispara iar in locul lui sa creasca un oras al regatului tau.
Pe acela nu il poti ura majestate caci desi limba lui iti e straina iar obiceiurile lui sunt diferite de cele ale pamantului tau, el lupta pentru tine. El nu iti este mercenar ce culege roadele sangelui ci soldat ce-si apara cucerirea....Soldat ce apara pamantul ce tu il iubesti.
Atunci majestate, de ce nu il iei pe soldatul acesta si il asezi la masa?
El nu iti va manca bucatele...nu iti va bea vinul caci desi doreste bucatele si vinul pamantului tau doar pe cele ce le va produce cu vana bratelor sale le va putea aprecia cu adevarat.
Dusmanul meu fara de ura, soldatul acesta a luptat destul. Vrea sa-si topeasca toporul, platosa si din ele sa faca fiare de plug cu care sa-si iubeasca pamantul asa cum doar barbatul il iubeste si sa se inchine nevestei lui ca unei catedrale iar din ogorul lui sa iti plateasca darile ce ti se cuvin ca stapan al ogorului.
Soldatul asta vrea sa fie din nou om.

joi, 29 mai 2008

Sireapa

-Îti zic bă! Nu avem cum s-o bulim. Pă bune! Intrăm la nea ăsta în curte şi îi ciordim caii putere apoi jales! Sistem de alarmă nu are, potăi nu, iar până îşi dă seama că a disparut bividiu noi o să fim puţin mai încolo de Mama Naibii.
-Nu ştiu frate....mie mi se pare şui rău! Să moară mama dacă nu! Tu zici că e aşa pizdă motoru ăsta, că altu ca el nu ai văzut şi nu ai auzit.....păi atunci imediat ne bangheşte garda şi ne saltă cu el..... Eu nu mă bag.
-Nu te băga pulică, nu te băga...ca ţi-e târşă şi dacă ţi-e târşă tragi ghinionu’la tine!
- Pă tac’tu care te-a făcut să-l faci târşar bă nu pă mine.
-Bine bă, bine lasă că mă duc eu să-i salt lu' ăla calu’.
-Jales frate ! Să-mi trimiţi poze cu tine şi bividiu tău de la Sighetu Marmaţiei sau de unde vrei să te dai la fund cu el cu tot. Rusnac diliu! Mai fură omu’, mai ciordeşte, da nu ca să ţină furăciunea la el în curte. Să mor eu dacă tu ai minte băi Vlade! A spus băiatul arămiu întinzându-i mâna prietenului său blond. S-au salutat scurt ca nişte camarazi vechi de arme şi apoi el a intrat în curtea comună a unei case boiereşti lăsata în paragină de la naţionalizare încoace.
Vlad a plecat pe strada pietruită trăgând din ţigara căpătată. Era devreme...soarele dabia apunea şi cu sigurantă bărbatul cu motocicleta cea frumoasă încă nu plecase să-şi plimbe una din hergheliile germane cu patru roţi.
S-ar fi dus la cârciuma mahalalei dar acolo erau adunaţi cu toţii la un pahar, două de vorbă şi dacă se lua cu ei ar fi băut până nu ar mai fi avut mintea limpede pentru munca de noapte.
Capul blond şi trăsăturile de băltăreţ îl făceau total diferit de vecinii pe care ceilaţi “decoloraţi” îi numeau negri. El stia că nu sunt aşa...că sunt arămiii, tuciurii, măslinii, oricare altă conbinaţie de la negrul intens la piele de culoarea chihlimbarului, mai ales fetele mahalalei şi ea în special. Da...ea.....frumoasă ca un drac cu faţă de înger.
După ce va lua herghelia aia, o să oprească la poarta ei şi o va fura, să o ducă în deltă la neamurile lui acolo unde nu caută nimeni niciodata.
Ce frumos visa băiatul, avea 16 ani dar era înalt şi zdravan ca un haidamak, aşa cum îl alinta bunica cu româna ei de ghiol înămolit. Familia lui a fost mutată din delta pe vremea comuniştilor, le-au dat casă, loc de muncă, o dragoste profundă pentru Stalin şi idealurile revoluţie din octombrie, aceeaşi revoluţie de care fugiseră străbunicii lui de pe malurile Donului albgardist.
A fost bine acolo pe strada. Cartierul era sărac dar era la modă sa fi sărac pe atunci, aşa că el s-a născut în mahalaua de langă piaţă, chiar in casa darapanata cu pereti albi si ferestre albastre de pe malul strazii cu caldaram rotunjit ca un val de prin delta.
Iubea strada pietruită, cand era mic au venit să scoată piatra cubică şi să o înlocuiască cu asfalt proaspăt şi drept ,cică să nu mai facă zgomot maşinile,dar toti cei din cartierul de chiriaşi au ieşit să-şi apere strada .Piatrele le aprtineau.
Iubea şi delta aşa cum a văzuto odată, când vărul lui Vasca l-a plimbat cu motocicleta rusească prin dunele de nisip de langă padurea cu stejari strâmbi.
De atunci işi dorea o motocicletă, sa fuga pe şoseaua ce străbătea munţii arhaici, să treacă pe un bac ca o barcă din oraşelul de frontiereă cocoţat pe dealurile sale şi apoi să călărească sprinten ca un cazac până ce calul de fier iar fi obosit între dune.
Ea ar fi fost în spate, s-ar fi ţinut strâns de el cu mâinile de mângâieri ciocolatii.
Seara începea să se trecă, la colţurile umbrite de câte un castan gros băieţii învârteau zarurile visând la ce vor câştiga intr-o singura aruncare. Se bea bere şi se râdea, era devreme. Dabia când jucatorii se vor încinge şi mizele vor creşte proporţional cu alcoolemia va şti că a venit timpul. El nu juca, nu avea chef şi in plus avea prea mult de pierdut în seara aceea.
Motocicleta a vazuto accidental pe stradă, se grăbea de la un semafor către garajul unde domnul chelios şi cu început de burtă . O parca probabil lângă hergheliile lui şi probabil avea să o plimbe din când în când, duar cât să se fălească in fata prietenilor la fel de burtosi si domnisoarelor ce ii acompaniau.
Sireapa aceea nu era pentru asa paradă!Era nărăvaşă, iubea drumul . Trebuia să alerge,să fie strunită de cineva care să o iubească aşa cum trebuie.
La urmarit pe războinicul acela de hârtie igienică până la căsoiul în curs de amenajare.
Camerele de supraveghere nu erau instalate, sistemul de siguranţă nu era pornit pentru că omul a intrat fără să-l dezactiveze iar în cuşca cainelui-urs ce nu stătea inca nimeni. Stia că nu va mai dura minunea! Trebuia să rişte repede altfel nu va mai avea şansa iar sireapa trebuiau eliberata.
Orele se scurgeau crunt. Nu era primul lui furt, a mai făcut nici nu-şi mai amintea câte, dar emotiile îl făceau să tremure.
Vorbi-se cu ea, frumoa cu mangaieri ciocolatii. Pe la ora 3 avea să tragă cu sireapa la fereastra camerei , să fie pregatită,să sară şi să fugă, exact ca in filme. Ce mai avea dupa aceea taică-su de spus? Ar fi trait o vreme fericiţi în deltă, apoi faceau 18 ani şi se însurau , să se întoarcă acasă la oraş, deja pantecosul masliniu nu ar mai fi avut ce face şi i-ar fi lăsato. Nepoti frumosi sa iasa!
Mai era puţin.În ultimul autobuz, puştiul stătea la geam şi privea magazinele de lux aflate chiar la o stradă distanţă de mahalaua lui, în centrul oraşiului cu pretenţii cosmopolite. Nu vedea firmele luminoase ori hainele cu preţuri unflate pe manechinele fară faţă, el ştia doar că mai era puţin. În geanta sport era o cască cumparată de la un prieten cu scuter care la rândul lui a luato de la un tovaraş plecat în vreo capitală europeană ca ambasador nedorit al integrarii. Cartierul select de vile avea o staţie cu semnul ascuns ruşinos de un copac. Băiatul a coborât, parcă asfaltul proaspăt spălat nu era aşa bun ca piatra lui cubică pe care cauciucurile late se vor auzi precum copitele hergheliei ascunse sub sa.
Casa nu a fost greu de găsit, fiecare mahar cu pretentii işi ridicse o casă cat mai diferită de cea a vecinului sau făcând straduta afluentă să pară o ţigăneală mai ceva ca mahalaua roz-siclam-albastră. De intrat în curte nu a fost greu, poarta de fier forjat era făcută mai mult pentru faţadă decât pentru a oprii pe cineva care chiar dorea să intre, camerele de supraveghere inca nu erau iar câinele-urs lipsea, pe faţa lui aparuse un zâmbet. Garajul semi-îngropat la temelia măgăoaiei cu două etaje avea un sistem electronic de deschidere ce nu funcţiona decât cu o telecomandă specială foarte scumpă şi pretenţioasă pe care posesorul sigur o avea asupra lui ori cu o piatră bine plasată şi o căruţă de noroc. Baiatul şi-a făcut cruce şi a aruncat. Uşa metalică s-a ridicat fară probleme.
În garajul mult mai mare decât curtea comună în care trăiau ai lui, se găseau vreo 5 maşini de la diverşi constructori germani şi vreo 4 motociclete japoneze pestriţe ca nişte papagali de cursă, cea pe care o căuta el era pusă într-un colt, neagră carbune şi atât de sireapa încât parea sa galopeze.
-Sarumâna Doamne că nu e baştanu ăsta acasă! a spus şi a căutat cheile. Cei ca şi cehelosul erau prea siguri în castelele lor cu alarme şi câini-urs ca să se sichisească să-şi ascundă cheile de la jucăriile astea scumpe. Le-a gasit, erau langă uşă într-o cutie de nuc sălbatic, frumos lăcuit şi fasonat ca o poarta de manastire intarita dar fară nici o yală.
A încălecat şaua neagră şi a dat jaratec ca un bun praslea făcând motorul în trei cilindrii să dea nărăvaş din copite. Hergelia era vie. A scoso încet din garaj ca nu cumva să o scape si sa o zgarie, a deschis poarta masivă ce era încuiată doar cu un zavor mic şi inutil până ce nu va fi conectat la sistemul ultrasofisticat de alarmă şi apoi a plecat.
Era atât de fericit încât nu putea să creadă!
Cand sireapa a început să alerge uita-se de toate grijile, vântul vitezei îi trecea prin lanul blond de baltaret în timp ce casca se odihnea linistită în geanta de pe spatele lui.
Doamne ce mai fugea! Ca armăsarii ce străbat balţile în lung şi în lat atat de nepasatori incat le fac sa para stepe nesfârşite. Privea dunga fină de la capătul şoselei, dicolo de cea mai mică maşină din depărtare şi gândea că daca vrea, poate să se grăbească şi să o prindă, motocicleta aceea l-ar fi purtat până acolo si inapoi fara vreo greutate. Vibraţiile erau docile, ea se scutura puţin dar nu destul ca să-l arunce, ştia că acum este cu adevarat apreciată. Semafoarele se scurgeau, unu câte unul, ba roşii, ba verzi, in saua ei îi era prea bine ca să îi mai fie teamă de ceva.
Un moment a avut impresia că nişte faruri au venit către el , că pun frână, că şi el pune frână, că nişte luminiţe jucăuşe o strigau pe o anumită Nina, îmbrăcată într-un halat alb...dar totul a fost ca un vis, doar herghelia de sub el era reală. Roţile tropăiau pe piatra cubică , s-au oprit la fereastra frumoasei de ciocolata dar la orele acelea tarzii lumina era stinsă. A cabrat motorul,l-a mai cabrat odată, ea nu a iesit. El a zambit amar apoi a plecat grăbindu-şi bividii. Soarele nu răsărise încă, la bac era deja coadă, probail era vreo cursă specială a gandit şi s-a dus la ghişeu doar ca să-l găsească închis.
S-a pus în rând cu oamenii, toti pietoni, şi a asteptat să ajungă la paznicul ce făcu-se mult prea multe ture de noapte.
-Unu pustiulică! I-a spus cu voce plată.
-Păi şi caii?
-Caii îi laşi...aici trec doar pietonii.
-Ce-ai nene te-ai dilit? Cum să-mi las caii? Mă duc în raiul cazacilor!
Paznicul l-a privit ridicându-i bărbia cu degetele lui osoase.
-Da...hai că ai moacă de zaporojan.....da'mi plăteşti dublu! Zambi a vin acrit de pomană fară pretenţii
-Dau nene! Dau cât face că de sireapa asta eu nu mă las.
Dincolo îl asteptau munţii arhaici, şoseaua şerpuindă şi departe de tot, dunele cu stejari strâmbi şi un sătuc mic pescăresc înconjurat de ziduri groase de pământ, ca o tabără de zaporojeni candva prădalnici.

sâmbătă, 24 mai 2008

Povestea unu sut

-Ba nepoate! Sutia ba e lasata de Dumnazau! Sutia nu e cioardeala ordinara de intri in casa si pleci cu lucrurile omului ca sa-l lasi muritor de foame. Sau datu-n’cap, care poate orice cocalar fara minte si cu brand de tractorist! Nooo! Sutia e de la Dumnazau din cer, lasata sa padepseasca pe ai de au si nu vor sa faca pomana. Sti cum vine sutia? Pai ea vine ca munca lui Stanail, testeaza pe ai mai slabi dintre omini sa ii padepsaste pe aiia de-s rai. Ma-ntelegi? Adica suti e oamenii lu’Domnu si de la el au dezlagare la furt! Spuse batranul cu trasaturi inegrite de stepa. Era tarziu in carciuma de la coltul mahalalei din cartierul de est, ultimul tramvai se retrase iar la masa batranului cu fata de icoana tatara , eu, nepotul aproape dormeam de la rachiul cu gust vag de cartof.
-Mosule nu te inteleg! Ciordeala tot ciordeala se chiama ori cum o pui si o intorci, cum sa fie dezlegata de la Dumnezeu?
-Bai! Mare rahat au facut astia cu scolile inalte! Parca v-a lasat handicapati nu alta. Cum mama naibii sa simti tu ma ca sa operezi pe centaur la buzunare daca tu nu mai ai sentiment la dej-te?
Era anul repetentiei mele plutind peste carciuma cu musterii jucand poker
-Maine nepoate te aduc in viata! Sa vezi tu! Ai sa fi un drac de sut si nu altceva!
Ce om era unchesul meu! Habar nu aveam cum m-am facut cu el! Poate imi era ruda, imi semana putin, dar nu cred.
Era al 8-lea meu pahar din posirca cu gust ciudat iar lumea se invartea in contrasesns.
Azi dimineta cand am urcat in tranvaiul ce ducea spre piata cea mare a orasului in cautarea unui loc de munca si probabil l-am gasit pe acolo, la capatul cu hale albastre.
-Nepoate ia vino incoa’! Are mosu meserie pentru tine! Meserie bratara de aur nu alceva! Da lu’ mosu asta o vodka pe barba lu’ Dumnezau si te invata el! Sarios ca nu te mint! I-am dat sa bea, probabil avea nevoie sa ia un colt din gurar cainelui ce il muscase ca jocul mainilor sa se opreasca iar munca lui, cea cu degete de magician, sa poata pornii. Il priveam in tranvaiul aglomerat, facaand sa dispara imitatiile de piele ce adapostea banii. In ziua aia cineva nu va cumpara rosii sau branza ori poate nu va cumpara covorul turcesc de la a treia ghereta cum intri in piata.
Ce curat lucra unchesul! Tranvaiul dansa pe sinele cu valuri iar el oferea zambete stirbe caslatorilor ce coborau mai saraci. Daca i-ar fi intrebat cineva, nici nu s-ar fi gandit ca batranul cu miros de trascau si dinti lipsa le-a saltat portofelul. Probabil tanarul brunet cu trasaturi de Adonis al stepei a fost de vina! Tigan imputit!
Am muncit o zi intreaga pe tranvaiul balerin, privindu-l cum se descarca la capat doar ca sa se intoarca mirosind a arpagic cu lene si mai sarac cu cativa calatori. Am vrut sa ma intreb ce s-o fi intamplat cu pagubitii degetelor atat de istete, dar nu mi-am putu gasii raspunsul....trebuia sa invat.
-Bine mosule! L-am intrebat eu cand ne-am oprit pe la orele pranzului sa mancam la o copertina ce iarna lungea viata unei pojghite subtiri de zapada cu cateva zile. Eu can' m-apuc de munca?
-Invata nepoate! Invata ca asta tre' sa faci prima data! Mi-a raspuns?
-Bine mosule! Dar macar portofelele paseazami-le!
-Ma copile! Portofelu’ omului e sufletu lui! Cum sa-ti dau eu tie duhu la om daca tu inca nu esti pregatit?
Ce nebun era unchesul meu! O zi intrega m-a facut sa privesc cum el citea din gentile de imitatie de piele banii, dar cand am vrut si eu sa fur portofeul unei grasane mi-a dat peste mana.
Apoi a venit seara iar tranvaiul se golise intratat incat magia nu se mai putea intampla. M-am retras cu batranul la celalalt capat al orasului, in cartierul de est, la carciuma.
Era dimineta cand m-am trezit din bautura cu gust atat de ciudat, tatarul dormea cu capul pe masa murdara cu pacate de betiv. I-am furta portofelul ce mancase atatea portofele, am platit Venerei batrane de la bar si am plecat.
De azi eram muncitor.
Era ciudat tranvaiul de sapte, calatorii miroseau a plictis si griji in timp ce se ingramadeau de buna voie in cutia de tabla. Eu munceam, exact sa cum am vazut ca facea unchesul. Nu mai zambeam, pe la noua un nene mai sensibil a avut grija sa cobor la prima cu o durere crunta de stomac. Cum era sa muncesc cu durerea asta?
Urcam cu trei statii inainte de piata cea mare iar degetele mele munceau. Nu stiu de ce dar nici un moment nu mi-a tremurat mana. Doar durerea din stomac ma facea sa ma opresc cateodata, sa cobor, sa inghit nesatul o tigara, sa ingramadesc banii in portofelul batranului si apoi sa ma apuc din nou de treba.
Ce ciudat era! Ii priveam coborand din tranvaiul meu ai ducandu-se spre tarabele lor doar ca sa afle ca nu au cu ce platii. De ce oare nici unul nu se intorcea cu tranvaiul asta?
Cate amintiri pot tine oamenii in portofelele lor! Agende cu numarele celui care nu i-au mai sunat de mult, poate ca acum cand i-au pierdut isi vor amintii de ei, fotografii indoite cu copii ce deja nu mai sunt atat de mici, prezervative ramase de la intalnirea de ieri, cartoane care sa le aminteasca cine erau si cate o cartela cu care sa patrunda pe poarta uzinei ce le manca 8 ore pe zi.
Azi se inserase mai repede! Saerios! Nici nu am simti cum a trecut ziua, sau poate mi-a reamintit durerea din stomac ce imi umpluse gura cu gust ciudat.
Azi toate tranvaiele au fost unul, asa am simt, la vremea amiezii, cand la capat scaunele au refuzat sa se mai umple, am hotarat sa ma retrag. Am zambit ca orice muncitor dupa un lucru bine facut, furasem atat de multe portofele incat nimeni nu mai venea la capat sa se intoarca la casele lor.
Doamne ce ma mai durea stomacul, in pachetul meu mai dormeau doua tigari, in cartier aveam sa mai fumez una.
Tranvaiul dansa agatandu-se de fiecare stalp ca sa se traga pe straduta abrupta cu asfalt proaspat turnat. Nu ma grabeam acasa! Prima data aveam sa cobor pe la capat.
Ce ciudat mi sa parut sa traversez viaductul, stalpii teseau o plasa de lumini nu ca sa te prinda si doar ca sa acopere golul din spatele lor, iar tranvaiul alerga prin tronsonul de lumina.
Vatmanul a oprit, avea un chip osos si un levier ce mi-a poruncit sa cobor. Acolo era capatul pentru mine, in dreptul felinarului fara lumina. Departe parea cartierul de est.
-Nepoate nu dai si tu o tigara lu’ Dumnezau? M-a intrebat fata de icoana tatareasca.
-Cum mai gasit bartane? L-am intrebat intinzandu-i pachetul cu bricheta in el.
-N-a fost greu. Vezi tu! Io l-a meseria care o am avuto trebuia sa stiu totu’ Da acu’ ca m-ai scapt de beleau asta pot si eu sa plec linisitit. Mi-a spusa mosul intorcandu-mi spatele.
-Sati! Si banii? L-am strigat.
-It' las tie sufletele! De acu’ tu te ocupi de adunatu’ lor! Ca unde ma duc eu nu am ce face cu ele! Bafta nepoate!
Ce tare ma durea stomacul. M-am asezat pe trotuarul slab luminat. Nu stiu unde a disparut batranul, parca trecuse prin spartura din gardul de lumina.
Cand m-am trezit era dimineata. Tranvaiul de sapte si vatmanul osos au oprit chiar in fata mea si mi-a zambit stirb.
-In plata ta a lasat unchesu linia asta? M-a intrebat.
Am dat din cap, in fata mea orasul creste la marginea sinelor, in spatele meu, undeva departe de paralelele fara capat dormea cartierul de est.

vineri, 23 mai 2008

Introducere

Cata neatentie! Inacceptabil! sunt asa de distrat incat mi-am uitat propria parola si acum....ei bine acum trebuie sa o iau de la capat.
Parca este mai simplu acum, parca mi-am dansat primul dans si am spus prima poveste iar emotiile s-au mai risipit. Mama lor de emotii! Poate tot raul este spre bine si fiecare sut in fund este cu adevarat un pas inainte.