Invandrer

Doamne! Daca numai si-ar fi imaginat ca este atat de usor !
Radea. Radea cu pofta unui intelept al carui mister era dezlegat de un oarecare nebun al satului
Ce simplu a fost!
Dimineata aceea s-a trezit neomenesc de mecanic. Avea un sistem prin care putea sa se trezeasca fara insa a-si porni in vreun moment neuronii.
Era mandru de cratia sa, aproape ca il scapa de la a-si folosii capul pe parcursul intregii dimineti. Mai avea cativa pasi si apoi creea algoritmul ce l-ar fi degrevat de ganduri o intreaga zi.
Te duci la munca, cureti cartofi, ignori colege, te schimbi, acasa, rupt de oboseala, somn.
Cand si-a turnat cafeaua in termosul ala primit cadou de la Orasul de la Capatul Lumii chiar la asta se gandea....Algoritmul ce l-ar fi scutit sa gandeasca o intrega lui zi, Daca ii iesea? Urmatorul pas.....algoritmul pentru intreaga lui viata!
Si-a pus haina ce o imita cu un succes relativ pe cea de anul trecut apoi castile in urechi....frigul cartierului de est nu-l mai putea trezi.
Parea schimbat de cand se intorsese din orasul de la capatul lumii, toti observau...el mai ales.
In primul rand a uitat sa isi mai bea cafeaua neobisnuit de amara, nu mai avea rost. Daca s-ar fi trezit?
Turna cafeaua intr-o cana-termos, putea sa si-o savureze in timpul care oricum se irosea mergand amortit spre statie. Tramvaiul ajungea mereu cu o punctualitate de fix plus minus 10 minute. Timp e mereu berechet.
Ora de plecare. Telefonul stia mai bine ca el! A sunat scurt si convingator.
A dat drumul la un suvoi de muzica in casti apoi a sorbit prima gura de cafea. Primul pas este mereu cel mai greu. Piciorul drept inainte ca sa-i mearga bine. Pur si simplu pasesti in supa de atomi de dincolo de usa...si la capatul lumii erau cam aceleasi feluri de atomi doar ca erau aranjati mai cu gust.
Cartierul parea nefiresc, diluat intr-o solutie de ceata ,parea atat de simplu de rearanjat! Doar sa sti ce formula vrei si....
Pur si simplu aduni doi atomi de hidrogen cu unul de oxigen,obti un fiord. Aduna anii trecuti de la constructia tuturor blocurilor din jur, scazi data de nastere a vecinei de la trei care te-ar spiona la oricare alta ora din zi, rezultatul este mereu data exacta a intemeierii fortaretei de pe malul fiordului.
Simplu! Si el credea ca nu poate sa-si regaseasca Orasul de la marginea lumii. Ha!
A ajuns in statie...cafeaua era calda inca, in cati un barbat cabta imbracat in negru:"I'm just a poor wayfaring stranger traveling true this world below!" Ar fi putu sa acompanieze versurile. Stia sa fluiere! Iar daca cineva l-ar fi intrebat de sanatate ar fi raspuns politicos:"Jeg ikhe snake norsk valdi bra! Snake du angelsk?" Probabil ca burtosii cu sacose decolorate ce asteptau ca si el in statia de tramvai s-ar fi mutat mai incolo.
"Nu se stie niciodata daca se ia dom'le!"
Tranvaiul dansa. Intotdeauna te poti baza pe un dans sanatos din partea tranvaielor din cartierul de est! Nu ca altele, niste momai posomorate ca si muncitorii ce merg cu ele spre cine stie ce loc de munca plicticos.
Pe ferastra ar fi putut privi atomii cartierului . Ar fi fost amuzant. Un atom rotofei ca de plutoniu si-a aprins lumina la etajul 2, apartamentul stanga de la strada, un alt atom ,cam ingalbenit, s-a desprins din copac si a emigrat pe sosea, moftangiului galbejit nu ii convenea tranzitia asta prelungita prin care trecea copacul lui. Poate era amuzant dar el nu avea chef acum. S-a invelit cu o pleoapa ca sa nu mai simta lumea atomilor distractivi si s-a lasat in plata muzicii cam in contratimp cu ritmul absolut al tranvaiului.
Cat dracu mai era pana la munca?
Era palid ca un hemofilic cu o rana mare undeva unde nimeni nu o poate zari. Poate avea nevoie de o transfuzie ori poate de un pahar de apa dintr-aceea care curge la robinetul din tualeta complexului comercial din Asane, locul de unde si-a luat el fotoliul acela pe care nu il avea acasa. Daca l-ar vedea ceilalti poate ca l-ar intreba ceea ce te intreaba orice bun samaritean...."Esti bine, Baiete?" Ce bine ca nu il vedeau, ca era acoperit bine de pleoapa, altfel ar fi trebuit sa le spuna de ce s-a intors, de ce nu traiesc ursi polari pe strazile de la capatul lumi si de ce fetele "lor" erau atat de minunat de primitoare.
Ceilalti coborau. Ei nu au fost pana la marginea lumi. Cobora si el la urmatoarea!
Era singur in tranvai cu colegele de munca. Ce usor de suportat este prostia atunci cand este intr-o limba necunoscuta! Zambeste, fa cu mana. Mai natural ca nu te trage Gepeto de sfori! Esti o marioneta vie, ce Dumnezeu! De ce nu a descoperit inca algoritmul zilei perfecte? Acum si-ar fi oprit creierul si totul ar fi mers minunat iar patronul lui ar fi primit in sfarsit exact atata participare pentru cat plateste.
A sunat usa. Tranvaiul s-a oprit. Usa lui coboara la prima. A lor la fel? Ele nu se ridica de pe scaun. Dar asta e statia lui! Ce naiba fac? Coboara, aceeasi supa de atomi.
Erau cam aceleasi feluri de atomie...dar ce minunat erau aranjati!

Ulama

Soarele răsărea greu la marginea orașului, atât de greu încât părea să străbată întreaga lume înainte să ajungă până la gospodăria bătrânului din mahalaua părăsită. Niciodată casa cu acoperiș de tablă ondulată nu se înfierbânta, soarele era obosit până la ea, stătea puțin și se culca undeva în șopronul din spate,în căsuța cățelei cu lătrat răgușit și respirație grea. Nici iarna nu era frig acolo, așa cum nici vara nu era vreodată caniculă, probabil soarele din cușcă arunca raze pe ascuns așa cum arunca și cățeaua lătrături sporadice la iepurii de dincolo de gard.
În acea coșmelie trăia bătînul, un țigan cu fața neagră și luminoasă.
Nimeni nu știa mai nimic de el. A apărut de mult acolo. Așa de demult încât părea să fie acolo dintotdeauna. Orășenii de dincolo de râpă spuneau că au auzit de la cei ce au locuit odată mahalaua că ar fi venit într-o zi cu cortul și căruța lui, o femeie și o cățea, i-a plăcut așa de mult locul de lângă râu încât și-a făcut bordei și la acoperit cu pânză groasă de cort, apoi cu tablă ondulată pe care numai el știa de unde a căpătato . Toți spuneau că pe atunci ar fi fost ultimele zile ale mahalalei, râul cu ape tulburi își ieșise iarăși din matcă și inundase gospodăriile sărăcăcioase, numai a lui a rămas ca o insulă. Mahalagii au plecat risipiți de comuniști prin cutiile de carton betonat,doar el mai era, din nu se știe ce motiv pe țigan nu îl luaseră în seamă. Râul mai inunda ,se repezea furios din matcă dar la gospodăria lui se oprea docil ca un caine.
Bătrânul nu avea nume sau pensie iar fața lui era atât de comună încât ar fi putut fi ori ce sfânt cu trăsături austere de pe pereții orcărei biserici tătărești. Scormonea câteodată prin gunoaie ca să adune mâncare pentru cățeaua lui sau îl vedeai primind ceva de mâncare în contul lui Dumnezeu sau a vreunui mort cu familie darnică dar nimic altceva. Orășenii spuneau că este doar un țigan puturos, copii îl mai necăjeau când veneau să îi culeagă fructele celor câțiva pomi ce se aciuaseră în curtea casei dărăpănate, parcă și atunci părea mai mult să se supere așa..de amorul artei.
Pentru copii bătrânul era o sperietoare, mereu orașenii îi amenințau ca îi vor duce la bordei și îi vor lăsa acolo dacă nu ascultau ori că dacă nu învățau vor ajunge așa ca el.
Cică de mult, cam imediat după moarte mahalalei, doi copii care jucau fotbal ar fi dat mingea în curte lui iar el cică nu le-a mai dato înapoi. Se zvonea că aia ar fi fost cea mai frumoasă minge văzută vreodată în cartierul de est, un căpitan de vas ar fi aduso de departe rău ca cei doi copii ai lui să o fugărească pe străzile din spatele blocurilor și bătrânul nu a mai dato înapoi, uneori, în poveste, mingea era a lui Pele alteori ar fi fost a lui Maradona iar căpitanul ar fi prinso la un campionat mondial, câteodată cei doi erau copii moșului iar mingea aia ar fi fost prin nu se știe ce minune făcută de moș. Se zicea că el,supărat că i-au lovit unul dim pomi, i-ar fi alungat de acasă, dar pe asta nimeni nu o mai credea, nici măcar copii ce jucau fotbal în spatele blocului.
În verile cu fructe coapte băieții vedeau câteodată cățeau cea bătrână alergând mingea prin curtea cu pomi, parcă nu mai obosea niciodată. De fiecare dată când se apropiau destul cât să vadă mai bine mingea căteaua o făcea să dispară undeva în casă cu aceași ușurință cu care soarele dispărea în nori.
Moșul era singur, a avut și el femeie lui cu care ar fi trait așa de mult încât se spunea că îi semăna leit dar baba ar fi trecut la cele veșnice și a îngropato undeva în livada sau poate a dispărut așa cum dispar picăturile de apă una în alta, nimeni nu știa precis.
Erau multi copii în cartier pe vremea aceea, furau fructe și se jucau în spatele propriei lor cutii de beton. Cel mai adesea băteau mingea de pereți înebunind vecinul de la parter, un ghijoi mutat acolo de pe vremea când blocul abia se ridicase, unul din acei nebuni ce pun vaselină pe leagăne ca să nu îl mai sâcâie râsetele nesuferite ale ghiaurilor din cartier sau care trimite miliția la ușă dacă pășeai mai apăsat sau râdeai zgomotos după ora 9 seara. Ce om mai era și ăla!
Cam cu o zi înainte de eclipsa cea lungă, băieții jucau „peretele” când de nicăieri a apărut moșul și le-a luat mingea ce nouă de gumă pentru care se făcuse cheta și a aruncato departe peste râpa orașului și fix în curtea țiganului.
Băietii s-au adunat in cerc, mingea aia costase doi poli....dar onoarea lor era de neprețuit. Cineva trebuia să coboare și să recupereze mingea . S-au numarat cu rime simple, prima numărătoare nu a ieșit bine pentru că nu s-a început de la cine trebuie, cea de-a doua a fost contestată după primul rând, abia a treia a reușit și cel mai dolofan dintre ei a fost alesul....Onoarea asta nu ținea cont de greutatea băiatului, important era să o apere. Și ceilalți s-ar fi dus...dar el avea onoarea.
Soarta frate!
Și-a făcut curaj fără ca ceilalți să îl vadă și a coborât râpa atât de abruptă încât făcea cartierul să pară un castel cruciat cățărat undeva în munții păgâni ai palestinei. Băiatul privea de acolo ,dintre două ciocuri de pământ, bastionul unde rufele mamei lui fluturau falnice la uscat.
Ce lumina era acolo jos în valea țiganului. Se furișa așa cum văzuse în filmele de război cu eroi americani ori sovietici ce vânau criminali comuniști ori spioni naziști ,parcă nici nu se mai vedea în argila galbenă.
Era plina de ruine valea aceea, erau fundațiile a zeci și zeci de case, unele erau doar niște pamânt mai bătătorit din care creșteau pereți de buruiană, altele aveau fundația turnată în beton lucind scheletic în lumina omniprezentă, a găsit până și un perete al vechii biserici cu sfinți turanici purtând mantii imperiale decojite.
Cațeaua țiganului nu ma lătra așa cum făcuse de atâtaea ori, doar vocea guturală vorbind într-un dialect pe care nici măcar țigăncile cu fustele cele ca de florărie nu l-ar fi înteles,se auzea. Baiatului nu îi era frică, mai furase fructe din curtea țiganului de zeci de ori, în funcție de sezon sau de preferințe, să fure mingea nu ar fi fost un lucru așa de greu.
Vroia să o fure! Era mai eroic decât să se ducă direct la el si sa o ceara politicos. Daca o fura avea ce să le povestescă băieților!
Gardul țiganului era mai mult o gaură joasă prin care ai fi putut cu ușurință să treci tot nimicul lui în caz că vroiai să îl furi. Oare cum nu reușea cățeaua lui să treacă pe acolo ca să îi fugărească atunci când îi culegeau fructele? Avea grijă să nu fie auzit strecurându-se, țiganul era probabil surd de bătrânețe oricum.
Ușa de scândură era deschisă, sau mai de grabă proptită de perete, la ferestrele minuscule erau pături așezate ca nu cumva să bată vantul prin casă ca prin vreun pustiu de stepă, iar ușa...ușa aia era atât de micuță! Până și copilul gras s-a chircit până ce genunchii i-au ajuns la gură ca să intre. Era întuneric acolo în casă, întuneric gros ca mierea și mirosind poliflor a timp trecut degeaba. Pipăia. Nu credea că acolo va fi atâ de întuneric . Degetele simțeau crâmpeie de obiecte, îi era scârbă să le atingă, erau netezi și acoperite de tărână iar în mintea lui se transformau în cranii vechi de osuar în bile grele ca de pușcăriaș sau oricare alt lucru din milioanele de obiecte ce îi zburau prin cap ușoare ca niște ghiulele. Cine știe ce puteau fi?
În orice moment se aștepta să îl vadă pe țigan intrând cu o lumânare aprinsă și să îl găsească, orb în culcușul lui. Găsise mingea! Era rotundă și acoperită de praf ca toate celelalte obiecte dar avea o strălucire invizibilă . A apucato cu grijă și sa strecurat iarăși afară. Ce lumină era în valea țiganului!
În dreptul găurii celei mari din gard acum stătea cățeaua cu mingea ei cea mitică, o minge banală de gumă albastră. Probabil cățeaua a fost roșie cândva, probabil că mai de mult l-ar fi simțit stând la câțiva metrii de ea și nu ar fi scăpat fără pantalonii umilitor de capsați dar pe atunci ea dormea. Nu putea să iasă pe acolo. Ori cât de bătrână și de nesimțită ar fi fost, să treacă fix pe la botul cățelei ar fi presupus un curaj de care el nu dispunea. A început să ocolească lipindu-se de perete, nici nu se uita la prețioasa lui minge. Fața turanică de sfânt aspru al stepei a apărut înaintea-i, nu îl vedea, bătrânul era orb de un ochi iar el se găsea taman în unghiul mort.
Ce noroc a avut! Imediat ce a ieșit din curte îi venea să urle de fericire. Îi era clar destinul lui, avea să se facă spion de profesie, așa de bun se simțea.
A alergat pe ulița pustie strajuită de case fantomă și nici măcar nu sa uitat la trofeul lui. Era iarăși la poalele muntelui său, trebuia să îl urce fără să piardă mingea. O purta mândru la subțioară, parcă era un Moise aducând poporului legea. Erou....da...așa urma să fie considerat.....și le spunea după și de casa tiganului pe dinauntru! Da.....erou!
Castelul din vârful muntelui părea gol, ostașii ce ar fi trebuit să îl primească cu onoruri ca pe un împărat cu coiful sub braț plecaseră în casă. Oare cât de târziu era? S-a dus la bastionul cu steaguri albe. Îi era incredibil de somn!
A fost neobijnuit de matinal băiatul plinuț, soarele încă nu răsărise iar el spăla mingea. Nu îi venea să-și creadă ochilor! Era atât de uimit încât a uitat până și să curețe zoaiele din cadă. Mingea lui era ca o tablă de șah rotundă și imaculată. Semăna atât de tare cu tabla de șah încât degetele bondoace deveneau pioni miscându-se pe mozaic.
Deci aceea era mingea ce-a de preț a țiganului! Acum va fi de două ori erou!
A plecat devreme la școală, soarele tot nu răsărise iar el se grăbea cu mingea cea nouă în rucsac.
A explicat profesoarei un motiv stupid pentru care întârziase și s-a așezat la locul lui de la fereastră, printre ramurile de plop tânăr soarele nu era de găsit. Era așa de întuneric!
Profesoara trăncănea cum ca eclipse ca aceasta se mai întâmplau câteodată, și știința mai pierdea uneori numărul sau calcula greșit calendarul solar. Nu era nimic de temut, doar că o să fie mai întuneric. Băiatul zâmbea, degetul său turn a luat degetul pion de pe tabla cea rotundă de șah ce se ascundea la el în ghiozdan.
În pauză le-a arătat băieților mingea furată din casa țiganului, o pasau prin clasă și aproape uitând de erou și de curajul lui.
Orele erau prea lungi pentru copii, mingea nouă trebuia să se învârtă , să strălucească într-o sucesiune rapidă de petice albe și negre. Trebuia! Iar ei trebuiau să joace fotbal.
Au plecat de la școală în frunte cu el și cu mingea lui purtată ca un trofeu prea prețios pentru a fi murdărit de podeaua mozaicată a școlii.
O stradă mărginașă era terenul perfect, s-au adunat în cerc, s-au numărat până ce au ales două echipe simetrice și au inceput jocul.
Doamne ce fumos era! Soarele apăruse în sfârșit și era cald pe străduța lor. Copii au renunțat la costumele albastre, erau goi de la brâu în sus, fugăreau nesătui mingea.
Timpul nu mai exista pentru ei, mingea curgea în pase înalte și preluări pe piept, mereu de la o poarta la alta, mereu fără să se oprească măcar o secundă ca trupurile tinere să își astâmpere setea de aer.
Peste cartierul de est soarele juca, era vacanță, corpurile transpirate nu cunoșteau foamea ori setea, toate trecuseră distant de ei, atât de distant încât păreau să li se piardă undeva la picioare. Acum băieții se transformau în îngeri.

Adormirea

Multe lucruri s-ar fi putut spune despre acea seara, ca a fost frumoasa ca o fecioara...ca aerul era respirabil pentru prima data de la venirea verii ori ca totul era cuprins de miiasma ciudata de flori primavaratice ce au uitat sa se mai treaca.Insa doar o mana de oameni isi mai amintesc cerul din acea noapte.
Soarele curgea spre apus pe atunci, inca putin si ar fi adormit nefiresc de teluric in vechia albie de balta de unde inca se mai vedeau stelele cu licarit ca acela care il aveau atunci cand inca mai existau balti in jurul mahalalei lipovenesti din cartierul de est.
Era intaia data cand clopotele bisericutei pravoslavnice se auzeu peste case. Intaia data dupa asa de mult timp incat multi uitasera ca acolo se afla o biserica ornata de crucea aceea ciudata.
Cocheta mai era bisericuta, alb-albastra, asa cum fusesera mai demult toate chiliile din jurul ei.
Candva a fost importanta acea bisericuta....a fost centrul mahalalei pescarilor, dar asta de mult de tot, inainte ca autoritatile sa decida ca in balti pescarii ar trebuii sa prinda porumb si nu crapi sau stiuca.
Acum se zvonea ca ar mai fi cateva suflete, nu multe, cam atatea cat sa mai umple lacasul mic, ascunsa undeva in umbra catedralei celei noi a orasului.
In acea seara cu cer lichid se auzea vecernia...maine era sarbatoare in calendarul cel vechi, maine ar fi fost Adormirea.
Se adunau incet lipovenii, parca rasareau de undeva la usa biericii, se salutau in limba lor veche si se inbratisau... Erau rari, de mult nu mai dasera unul de altul.
Se cunosteau oamenii baltii, erau scunzi cu parul rar si albit, aproape ca nu se mai observau firele blonde care ii facusera atat de diferiti de ceilalti locuitori ai mahalalei. Femeile purtau batice inflorate cu nod altfel fata de al celorlalte batrane din Cartierul de Est, barbatii aveau barbi lungi, niciodata tunse dar tocite la marigini de la cine stie ce munca.
Clopotul mai suna odata....un preot batran, ales dintre ai lui, incepuse slujba in limba sfanta, limba in care vor fi judecati toti pravoslavnicii in ziua de apoi.
Ce frumos cantau femeile cu batice inflorate!
Un trecator s-a oprit sa asculte, si-a facut cruce regulamentar dar nu a priceput nimic, a mai facut odata cruce la un ”Dostavka Gaspodi nas” si apoi a plecat.
Lumanarile ardeau facand sfintii din peretii albastri sa zambeasca binevoitor.
Batrani mai erau sfintii acea, atat de batrani ca nu-si mai foloseau decat doua degete atunci cand faceau cruce...asa cum faceau crucece candva cnejii martiri ai unei rusii tatare.
Pescarii ii priveau piosi , nimeni nu mai pricepea slavona, probabil ca de mult slavona asta a fost asa cum era liba lor acuma..probabil ca de mult batranii o mai pricepeau inca dar cei tineri prinsi cu ale lor nu i-au mai dat importanta iar ea s-a pierdut intr-o liniste in care numai limbile sfinte stiu sa se piarda.
Si tinerii lor facusera asta, limba pescarilor se pierduse prin hatisul de stradute din mahalaua cu nume schimbat.
A fost frumoasa slujba... sub cupola cu stele lichide batranii sporovaiau, era aproape de miezul noptiii. Se adunasera in statia de autobuz de la coltul strazii principale. Ce veseli erau cu baticele lor inflorate si barbile cele lungi si ingrijite. Limba lor se auzea in strada, o vorbeau cu grija ca sa nu o piarda.
Trolebuzul a venit, acasa cei tineri dormitau in fata televizorului, miezul noptii trecuse.
Ce putini pravoslavnici mai erau, au incaput cu totii intr-un singur troleu. Soferul a zambit si a inchis usile. Urma capatul in albia secata unde stelele stiau sa straluceasca lichid.
A demarat incet, erau izbaviti...de acum nu mai era nici o graba.
Nimeni nu stie ce s-a mai intamplat dupa acea, au cautat urmele de frane sau macar bucati de trolebuz peste tot prin cartierul de est. Nimic! A fost de parca trolebuzul cu totul s-ae fi ridicat la cer. Oricum nimeni nu le simtea lipsa. ziarele de a doua zi nu au avut nimic de anuntat pe tema aceasta. Copii erau mari, casele nu mai erau de mult albastre, baltile secasera de mult iar Adormirea trecuse pentru catedrala cea mare in urma cu 13 zile, un lucru este cert...limba cea veche nu s-a mai auzit pe strazile mahalalei lipovenesti.

Anahoretul

-Cică era odată unu’ care mergea pe stradă cand o pasare care zbura prea jos îl loveste în cap. Cade pasarea…asta se uită la ea… i se face milă şi-o ia acasă unde o bagă intr-o colivie cu ceva pâine, ceva apă…s-o întărească puţin.
Se scoală păsăroiu..se uită în stânga vede pâinea…se uită în dreapta vede apa…se uită împrejur vede gratiile şi începe să urle “Dumnezeule! L-am omorât!” spuse gardianul prin vizorul metallic.
Bărbatul de vreo 40 de ani ,cu cicatrici atât de adânci încât zgâriaseră sufletul, stătea în patul său şi râdea aproape ascuns de parcă ar fi auzit accidental bancul într-un autobuz şi se sfia să fie văzut.
-Nea Jane dă şi mie o tigară bre că gigeii ăştia nu vrea, ei nu înteleg ca e greu. Gardianul s-a uitat în stanga şi în dreapta apoi a aprins o tigară cu filtrul roşu plasando în dreptul vizetei cât să o apuce deţinutul fără să scoată mâna.
-Sarumâna ne-a Jane că la ce sete aveam…Dracu’ mă lua. A raspuns barbatul înghiţind rotocol după rotocol de fum gros.
-Lasă mă că esti muşteriu vechi ce naiba! I-a zambit gardianul burtos.
-Care mai e mersu lumi nene că la televizor ,cand mă uit, mă apucă dracii?
-Pai care să fie…anapoda ca de obicei! Parca s-a intors cu curu’n sus nu altceva.
-E bine…..credeam că s-a mai schimbat ceva!
-Lasă bă că-ţi dau ăştia drumu’ că doar eşti om ce mama naibii şi la ce lupi tineri au adus…..o sa aibă ăştia nevoie de patu’ tău ca să culce vreo trei!
-Sa te audă Dumnezău ne-a Jane ca matale ai fost baiat fin cu mine. Cum e bre să fi la ultima zi de muncă? Adică aşa…cum…
-Cum să fie…ca şi cum ar venii ziua cand îţi dau ăştia drumu şi te duci şi tu acasă şi stai să aştepţi gardianu . Cam aşa e! Eşti ferict că s-a terminat cu frecatu da-ţi pare şi rău că mai vedeai pe unu…mai schimbai o vorbă. Cum e unii detinuti chair era bine că de felu’ lor nu plecau nicaieri şi îi vezi cum se fac la loc oameni. Adică ca să mă înţelegi şi tu…eu nu prea am multe clase…că nu se cereau pe vremuri….da’ când văd pe câte unu din voi cum se îndreaptă mă simt şi eu ca învăţătorii ăia de pun stilou’ în mână la aia mici şi apoi îi vede cum termină scoli şi ajung cineva. Mă înţelegi tu ce-ţi zic?
-Înţeleg nea Jane, înţeleg !
-Hai că te las…mai am de făcut rondu şi apoi mai stau şi eu cu băietii in uniforma la un pahar de vorbă că de…
-Bine nene! Sanatate şi baftă să ai în viaţă şi matale şi toţi ai tăi!
-Baftă şi ţie baiete! Să dea Dumnezeu să ne întâlnim pe stradă după ce scapi de aici şi să stăm şi noi ca oamenii faţă în faţă la o bere!
-Să dea Dumnezău nene! Mai lasi şi mie o ţigară pentru mai târzâu.
Barbatul i-a intins pachetul desfacut şi cu două ţigări trase.
-I-a mă pe amundouă şi să fie de sufletu’ meu!
-Bodaproste nea Jane.
Barbatul grizonat, drept şi cu abdomen proeminentă a plecat mai departe mergand crăcănat printre camerutele cu uşi metalice în care erau cazate numai V.I.P-uri sau deţinuţii bătrâni cu pedepse lungi şi comportament decent.
Bărbatul tatuat s-a aşezat la fereastra lui şi a admirat tăieturile atât de fine încât păreau făcute cu firul de păr . În noaptea asta nea Jan avea să plece la pensie, nimeni nu o să-l mai tragă la raspundere că de ce nu a controlat celula după regulament, ceilalţi paznici vor fi ameţiţi de zaibărul pe care l-a tot lăudat atâta bătrânul iar el va pleca. S-a întins in pat…era cald, prea cald ca să poată dormi în cearceafurile umede, măcar dacă ar fi bătut puţin vîntul să se mai facă o umbră de curent .
Prin difuzorul hodorogit se auzi vocea cunoscută a unuia dintre gardieni. “Nea Jane! Haide bre că aştia nu pleacă nicaieri! Daca vrei poţi să vi să-i vizitezi cand ai chef.”
Bătrânul nu a trecut. A ocolit să îi vadă pe toţi “studentii” lui,deţinuţi care i-au mers la inima.
Probabil că deja beeau, bătrânul le spunea bancuri cu poliţişti ori blonde..apoi după ce o ia bine pe ulei o să spună bancuri deşuchiate…aşa facea el, atâţia ani împreună l-au lăsat să îl cunoască indeajuns. Şi atunci când l-au aduns pe el, acum vreo 10 ani, nea Jan era deja acolo…to burtos şi tot plin de bancuri şi de omenie, atât de multă omenie cât sâ îi contagieze şi pe multi dintre “deligvenţi”, chiar şi pe bărbatul a carui piele strălucea în luminişurile inca neacoperite de tuş. Aştepta să se întunece destul, să plece la gară, la trenul care l-ar fi aşteptat ca să-l ducă acasă.
Gratiile se vor rupe usor, el se va coborâ pe grilajele celulelor goale, aflate în plină “europenizare” şi va încerca să străbată curtea mult prea pustie pentru gusturile lui. Gardul îl va sării cu ajutorul lui Dumnezeu, sau măcar asta spera. Apoi îşi schimba hainele ….o piatră într-o vitrină rezolva problema asta ….şi s-ar fi grăbit…până în oraşul lui nu putea să fi mult de mers cu trenul. Şi-a zâmbit. Halal plan! Demn de un ţigan fără minte care ţinea cu tot dinadinsul să fie prins şi să mai înghită 2-7 ani de puşcărie pentru că nu gândeşte şi se lasă condus de doruri.
Şi el a fost mirat când s-a trezis îmbrăcat cu haine noi dar putin prea stridente, privind mersul trenurilor in gară. Nu avea mult timp! Începu-se vaţi ascunsea. Îl aşteptau deja acasă.
Gasea el o metodă să îi fenteze.
Primul tren pleca târziu, pâna atunci vor sosi să caute cu jandarmii dar a vazut un marfar plin ochi cu fier vechi care singur se îndrepta spre oraşul siderurgic...trebuia doar să îl prindă din mers. Cat de greu putea să fie? Acum 10 ani curse dintracelea facea destul de des.
A alergat dupa el. Era noapte iar terasamentul transpirase de la muscaturile caldurii turbate a zilei. A alunecat de cateva ori...s-a ridicat până la urmă a reusit să se prindă undeva la ultimul vagon. Era fericit şi nu îi mai păsa nici de zgomotul vagonului, nici de rugina plina de gauri şi nici de cuiul care numai Dumnezeu ştie cum a ajuns in pulpa lui Cuiul a ieşit uşor, sângerarea a fost ceva mai problematică dar un garou din maioul cu desene galbene pe fond rosu aprins a rezolvat problema.
Era liber si trebuia să o vada!
Ar fi găsito, tot la vechia adresă în mahalaua cu străzi desfundate şi case multicolre din groapa orasului. Poarta l-ar întâmpina scârţâind altfel, probabil că balamaua a îmbătrânit aşteptând să o deschidă, dar curtea ar fi la fel. Uşa va fi închisă cu o yala pe care cheia vechie, de bronz, ascunsă în locul deosebit nu mai ştia să o deschidă, un moment s-a gândit că este aceeaşi yală dar pur şi simplu dintii cheii lui s-au sterpezit.
„ M-am intors, Floareo... Esti ?” v-a intreba. Doar câinel de dimensiuni mici şi cu aspect de rozatoare ar raspunde cu lătrături aruncate mai mult să enerveze decât să înspăimânte. El îl va înjura cu un zâmbet între desconsiderare şi alint.

A auzit odată că există o listă a prioritaţii la trenuri. Adică unele sunt mai trenuri iar altele mai puţin, iar marfarul este cel mai puţin tren, aşa de putin încât este aproape drizina, de asta durează aşa de mult călatoria. Îşi ţinea mintea ocupată să uite de căldură şi mai ales de arsura din picior care il omora cu zile. Pe de altă parte uita-se de durerea instalată în rinichiul stâng cauzata, se pare, de viata in celula.
La ora prânzului ar visa pe prispa casei sale. Era fercit, probabil v-a mânca ceva, ea gatea totdeauna excelent din tot nimicul şi oricum la foame nu mai conta ce si cum ci doar că omul cu tatuaje în tuş, ar fi fost acasă. În colţul de sus al acaretului de clisă maro ar găsi una din cutiile de tinichia unde-şi tinea ascunse ţigările pentru zile cu soare răcoros şi cer senin, le va gasii ascunse lângă un cuib abandonat de viespi. Şi-a zâmbit, acum 10 ani, gângăniile l-au facut aproape să se lase de fumat cand erau să-l omoare într-o zi. Era prea beat şi uita-se de ele.
Amiaza se va scurgea prin fumul de ţigară îngălbenită . Ea trebuia să sosaească. Probabil era plecata la piaţă şi s-a întâlnit cu vreuna din gaiţele ei şi au ramas la o bârfă mica, asa ca muierile.
Oare avea sarafanul albăstriu de bumbac ce facea pielea bălaie să lucească a marmură? Avea să o sărute, apoi braţele cu vene de tuş aveau să strângă tare, aproape înroşind pielea nefiresc de albă pentru o ţigancă. În odaie probabil se mai găsea patul cam într-o rână, cel de lângă masa din scânduri smălţuite pe care i-a lasat el ultima dată florile pe care i le-a furat.
Aveau să facă dragoste, iar carnea ei avea să fie la fel de tare ca acum zece ani, când a cunoscut el ultima dată femeie.
Ea trebuia să vină! Trebuia să deschidă poarta, să scape sacosele de plastic aproape vopsit pe aleea cu mărăcini şi să-l strângă în braţe. Trebuia!
Pe seară norii se adunaseră făcând soarele să apună mai devreme. Era racoare chiar şi pentru oasele lui, oraşul trebuia să soseasca , îi vedea luminile apropiindu-se şi îi recunoştea mirosul ciudat mereu oscilând între duhoarea de viu şi putoarea de mort pe care numai cocseria combinatului putea sa o degaje.
Când a coborât,ploaia deja începu-se. Era rece ca un cutit dar măcar nu se mai simţea arzand şi curăţa mirosul ciudat ce ieşea din piciorul lui. A încercat să meargă, mahalaua era aproape de calea ferată, dar fiecare pas era o luptă aşa cum fiecare picatură era un scuipat aruncat de un necunoscut invizibil ce vroia neapărat să îl gonească. A gasit tronsonul pe unde se furisa cand nu vroia să fie văzut trecand dinspre oraş spre case. Dincolo de tronson doar o străduţă ca de sticlă separa oraşul de mahalaua rotundă cu cer de cleştar.
Era aşteptat.
-Ce cauţi aici nea Jane?
-Ce să caut băiete...Zaibărul şi bătrâneţea.
-Da aici? După bloc e mahalaua mea.
-Da unde baiete!?
-Pai....bre eu am vedenii?!!
-No!!!...ai cangrenă!
-Păi şi ce facem nene? Mă duci înapoi?
-Unde să te duc băiete? De acum tot înainte, hai că te aşteaptă Floarea acasă iar pe mine..satul alor mei dacă o vrea Dumnezeu.

Asteptarea

Dimineaţa a început să dezmorţească tabla scorojită a barăcii. Era inca devreme, mai dura până ce soarele o va coace dughiana ruginita făcând aerul prăfuit din ea să danseze in arcuri largi ca de tango.
Bărbatul s-a ridicat din asternuturile mizere ce i-au fost pat şi a turnat din bidonul de plastic apa pentru spălat. Era oaches, de curând trecuse de treizeci de ani şi pielea măslinie avea doar atâtea cute cât să-i dea o notă aproape imperceptibila de distincţie. Se admira cu o modestie aparenta în ochii ceţoşi ai bătrânului sau colocatar în timp ce îl rădea. Nu resisera inca asa procure o oglindă aşa că se ferchezuiau reciproc in acea dimineaţa.
Şi-au îmbrăcat costumele curate, dar cam demodate, şi-au pus acordeoanele şi au plecat spre biserică. Azi era o zi mare. Chiar în dimineaţa aceea urma să se întoarcă Maria! Alaltăieri i-a spus să o aştepte în faţa bisericii să-i cânte o romanţă aşa cum numai el ştia sa cante.
Clopotele îşi lungeau tonurile peste paşii ceor doi muzicanţi făcând umbrele lor lungi din lumina matinala să pară două diapazoane cam ruginite. Era duminică. Micuţa biserică de cartier era neîncăpătoare pentru toţi enoriasii ce voiau să inspire mirosul greu de tămâie. Lutarii s-au aşezat între puradeii zgomotoşi şi bătrânii tăcuţi care ştiau să cerşească din ochi cu atata siguranta ca pareau clienti vechi ai acelui „vad” inca relativ neatins de criza. Spectacolul nu începuse încă, puradeii inca se mai jucau, batranii tacuti mai scimbau inca vreo trei vorbe, toţi actorii erau gata de spectacol....doar sa dea preotul semnalul. Amărâţii le-au făcut repede loc, se purtau de parcă i-ar fi cunoscut de o viaţă. Îl sâcâiau pe bătrân, acesta îi spurca prietenos apoi îşi relua figura acvilină şi cu un gest elegant de lautar ce odata a avut parul uns cu ulei de nuc, isi aşeza pălăria cu fetru si funda de matase pe jos.
Tăceau evlavios în timp ce popa cam ragusit intona ceva din “ Cântarea Cântărilor”. Apoi vocile evlavioase au tacut iar acordeoanele începeau să-şi spună focurile mult mai lumesti decat portile cu evanghelisti sculpati ar fi trebuit sa permita.
Fără acordeon, Maria nu l-ar putea recunoaste în fluviul de lume. Poate ca fara acordeon nici nu s-ar fi întâlnit în acea seară, în localul de lângă aleea cu tei, cea mai bună cârciumă din oraşul de provincie, locul unde el, tiganul intre doua varste dat cu briliantina, stapanea cu muzica lui.
Îşi aranja instrumentul greu peste sacoul cu dungi late şi se pregătea să cânte pentru unul dintre puternicii targului când a văzut-o pentru prima data. I-ar fi spus că este cea mai frumoasă femeie din lume. Iar fi urlato sus si tare chiar acolo dar simţea că nu ar fi nici pe departe de ajuns, asa ca i-a cantat. Acordeonul lui stia atat de bine sa se prefaca intr-o volă care sa atate focuri din taciunii musteriilor lui.
Barosanul plângea beat, până şi curvele plângeau ca nişte plodoaice nevinovate lângă potentatii lor, doar ea, frumoasa, nu a clipit privindu-l aproape o oră.
Nu a aşteptat să-şi primească aplauzele ori banii pe care muşterii îmbibaţi în alcool îi lipeau pe frunte ori îi îndesau darnici în buzunare. A luat-o de mână, lângă ea barosanul între două vârste dormea ameţit de anason.
Au plecat să asculte un ţambal la o bodegă unde trăgeau lăutarii să stea la un pahar de vorbă dupa o zi de spus atatea care nu le partineau. Discutau, dar nu conta despre ce. Glasul ei era atât de frumos!
-Ştii ...nu te supăra pă mine…adicî… eu te iubesc chiar daca nu te cunosc decat de un ceas jumate! I-a spus după ce băutura i-a mai dat puţin curaj. Ea a zâmbit apoi şi-a aprins ţigara.
Când au dansat valsul acela nu prea vienez cantat de tiganii din valea orasului, degetele lui alunecau pe şira spinării de parcă fiecare vertebră era o clapă iar el trebuia sa-i cante o romanta asa cum numai el stia. Mijlocul ei era atât de subţire, iar pielea ei mirosea atât de diferit de amestecul de tei si ţigară care domnea în gradina de vara. Oachesa lui stia sa i se strecore prin toate simţurile. O picătură de parfum, apoi o picătură de atingere şi lautarul intre doua varste era îmbibat cu o senzaţie stranie de băieţaş la prima indragostire.
Masina cu forme rotunjite pe care a tocmito ca sa o impreioneze înainta greu prin noroaiele mahalalei poleite cu raze de lună. Şi-au petrecut noaptea împreună pe prispa joasă aflata atat de departe de carciumile pretentioas din centru orasului. Stelele erau rare dar straluceu atat de frumos printre crengile de mar.
Ea a plecat puţin după răsărit. I-a spus că se vor vedea mâine în faţa bisericii din mahala....biserica aceea cu porti sculptate cu evanghelisti.
Bărbatul inca visa sub mărul din curte când camasile negre au venit cu puştile incarcate ca să il ridice.
„Nu eu, nene!” striga în timp ce bastoanele dibace ale politistilor încercau să-l supună.
S-a agăţat de uşa dubei. Trebuia să o vadă! Nu trebuia sa se lase ridicat. I-au dat peste mâini. Ce le pasa lor ca mainile alea au spus atatea doruri? Când nici o durere nu-l putea convinge sa cedeze au folosit patul puştii. Degetele sângerau, nu mai vroiau să se strângă într-un pumn. La chestura au continuat cu bataia....pana la urma si bataia este o forma de comunicare nonverbala.
- Tu l-ai omorât mă pungasule? Zi mă?
Garda era totdeauna nemiloasă cu cei ce omoară poliţişti. Bărbatul îmbibat cu anason zăcea mort pe undeva. Cineva i-a tăiat gâtul după ce tanara doamna l-ar fi lasat pentru un oarecare lautar din mahalaua orasului. Probabil ca acel chestor ametit de alcool a refuzat să plătească mardeiaşului venit să-şi recupereze fata. Aşa i-au spus la interogatoriu. Probabil că au înţeles că nu el este vinovatul si asta i-a oprit să-l sinucidă cu şireturile de la ghetre prin tualeta chesturii.Nu aveau probe destule dar l-au lasat o noapte la sectie.
Înăuntru l-a cunoscut pe bătrân, erau colegi de celulă, toţi cei pe care bătrânul i-a cunoscut erau plecati la cele vesnice. A fost doar o noapte dar când el şi batranul lui camarad au ieşit pe poarta mare, totul arăta altfel.
Mahalaua era un ghetou iar în curtea mărului şi a prispei joase au găsit baraca crescand deja paraginita. S-au gospodărit ei…Ce conta cum dormi un ceas sau doua când azi urma să o revadă?
Frunzele tremurau osos în timp ce acordeonul încă-şi mai cânta dorul în faţa pălăriei cu pomeni. Toţi actorii plecaseră acasă iar pe cer stelele clipeau ca ascunse de crengile unui mar de cand inca mai existau meri.
Un lăutar demodat şi bătrân mergea singur spre ridicătura cu o baracă purtându-şi acordeonul prea greu în spate, bolborosea cum că mâine va veni Maria lui dar trecu-se prea multă vreme ca cineva să-l mai asculte.

ziguratul frumoasei Ishtar

Aburul cafelei refuza să se piardă . Îi dansa lasciv spre nări în timp ce trenul căruia nu-i păsa de sărutul lasat amanet frumoasei din vagonul 2 pleca spre micuţul orăşel de provincie. A aşteptat ca şinele să nu-şi mai vibreze in apucături de felină apoi şi-a aprins linistit o ţigara.
Cât frumoasa lui era prin preajmă îşi refuza viciul ăsta, dar acum că s-a întors la starea de anonim care il prindea atata de bine şi-a permis să se autodistrugă în pufăituri cu aroma de alune salbatice . Îşi privea rotocoalele învartindu-se şi cu gura interioara, cea pe care nu o vede niciodata nimeni, a zâmbit.”Ea nu înţelege! Mă iubeşte dar nu ştie ce dobitoc sunt!”
A lasat peronul exact atunci când un nou tren se pregătea să tragă ca sa se incarce cu frumoase in vagonul 2 si apoi sa plece spre alte orasele de provincie.
În urma lui chiştocul ramas pe peron încă mai scotea o vinişoară de fum. Vroia să se plimbe prin mirosul omniprezent de curte semiurbana din fundatura garii. Taximetrişti din faţa cladirii cu ghisee ce-ti vindeau calatorii încercau să-l momească în maşină, probabil că ar fi urcat putin dacă noxele nu l-ar fi făcut să-şi dorească un loc verde unde un anonim ca el nu poate fi gasit mai de nimeni.
Banca unde s-a asezat era ascunsă de un plop gros din parcul cu lac şi fântână arteziană
Poate sărutul de la peron a fost împărţit prea frăţeşte ca să-i astâmpere pofta şi de aceea , acolo, pe banca visa la o ea. In orice caz ochii îi erau închişi când a auzito.
- Tu nu mă înţelegi! Nu ştii cine sunt!
- Eu nu ştiu? Eşti cea pe care o iubesc.
- Nu! Eu sunt toanta care te-a minţit ca să o iubeşti. Ce proastă sunt!
- Ştii ce! Eu m-am săturat de nazurile tale. a răspuns un necunoscut tanar si zvelt cum numai un pusti de liceu poate fi canalizându-şi furia către propriul păr.
- Atunci pleacă! Lasă-mă dracului. i-a răspuns ea printre sughiţuri.
Tanarul zvelt şi-a văzut de drum lăsând lacrimile să se curgă liniştite. El s-a ridicat şi a trecut de partea cealaltă a trunchiului.
Plânsul avea un par roşcat ce curgea în bucle atât de simetrice încât păreau desprinse de pe basoreliefurile ziguratului unei frumoase zeite semite. Mâinile lungi si pistruiate acopereau faţa îmbujorată.
- Atunci când nu plângi ai faţa albă? Nu-i aşa? a întrebat conştientizând abia după ce inepţie a spus.
Fata s-a oprit brusc din plâns si l-a lăsat sa admire pistruii aşezaţi în mozaic usor anarhic peste pomeţii rozalii.
O ştia! S-au întâlnit, au făcut cunoştinţă şi apoi s-au întors în mareea de anonimi cu ceva vreme in urma, sau cel putin asata credea.
- S...salut ! C…ce mai faci?l-a întrebat frumosa Isthar gata să-şi reia plânsul.
- Eu? Mai bine ca tine. Se pare.
- Mulţumesc. Esti amabil! A zambit ea fortat.
- Fără să vreau am auzit discuţia de mai-nainte între tine şi iubitul tău…adică…eram pe bancă înainte ca voi să vă aşezaţi…e…eram dincolo de plop şi dormitam putin… nu vrei să mergem undeva să stăm de vorbă? a întrebat-o ca să scape de penibilul situaţiei.
- Să mergem undeva?
- Adică…ştii tu...să ne plimbăm ca să tragi o gură de aer.
Ea a zâmbit.
- Ştiu ca sunt ridicol acum…dar…nu mă prea pricep la vorbit. i-a răspuns încercând sa zâmbească.

Iubita lui era departe. Plimbându-se cu frumoasa din basorelieful cu pistrui de mozaic nu putea sa -si stie frumoasa mai departe. Ar fi vrut să nu fie acolo, atunci. Să nu simtă dalele bicolore ale aleii trecându-i pe sub picioare, să nu vadă băncile unde perechi îşi şopteau nimicuri dulci printre săruturi şi mai ales să nu ştie cum linia gâtului albal zeitei decolorate se pierdea în umerii mici şi uşor căzuţi de sub puloverul cu anchior . Ar fi vrut să o atingă şi să fie convins ca ceea ce simţeau ochii lui era adevărat. Ca ea este atât de frumoasă.
Ştia că ar fi fost o prostie să se grăbească, trebuia să aştepte un moment prielnic dar stia ca de faţă cu ea, el va fi ca de obicei un mare prost.
I-a atins linia difuza a maxilarului prefăcându-se ca vrea să fie sigur de faptul că ea nu mai plânge. Fondul roşu făcea ca verdele ochilor babilonian de mari să fie şi mai frumos.
- De ce te-ai certat cu prietenul tău?
Ea a ezitat.
- Pentru că sunt o proastă şi o mincinoasă.
- „Calea spre adevărata cunoaştere este să recunoşti ca nu ştii nimic.” Iar daca recunoşti înseamnă ca-ţi spui adevărul . El a schiţat un zâmbet didactic.
- Deci de la filozofie te cunosc eu? i-a răspuns mirată. Tu eşti unul din studenţii care a venit să facă practica la noi la clasă anul trecut.Nu-i asa?
- Bănuiesc…adică posibil.
- Deci domnule profesor, acum că nu mai sunt eleva dumneavoastră unde propuneţi să mergem?
- Ce ai spune de un club? Nu am mai fost de mult şi chiar mi-ar plăcea sa mai vad cum arata unul.
Auzea vag zgomotul făcut de telefon lui in timp ce bateria isi dadea ultima suflare. Frumoasa lui încă nu îl sunase. Probabil ca trenul gonea atât de repede prin câmpul unde ultimmele raze se mai coceau la soare încât nu apuca să prindă semnal.
El şi Isthar discutau pe bancheta unui taxi. In spatele lor, luminile oraşului se aprindeau una cate una pentru cina. Ea îl lovea accidental peste mâini iar el ii răspundea accidental la atingere si râdeau impreuna la cele mai stupide glume pe care le-au auzit vreodată.
Neoanele stridente ale clubului îşi pâlpâiau prin geamul taxiul lor. Amândoi erau îmbrăcaţi de oraş dar în timp ce ea îşi aranja o şuviţă simetric de rebela nimic nu mai conta. Au trecut de gorila nepasatoare fara care un club nu se putea considera respectabil şi sunetul i-a cuprins. Sala era plina iar spoturile cădeau ritmat pe corpurile lasate amanet ringului de niste sufelete prea dornice de cuceriri.
Dansau stânjenit, apoi muzica i-a apropiat si o atingere a fost de ajuns ca acolo sa nu mai fie decât el, ea si ritmul din fundal.
Ea se încolăcea patrunzandu-i osmotic in organism.
Sunetul era energie iar corpurile lor erau erau membrana vibranda.
Ea l-a muscat usor de buza si apoi degetele lor sapau in stratul de haine în căutarea pielii.
- Ai unde sa mergem? l-a întrebat.
- Da. Am o garsonieră.
- Hai..i-a răspuns în timp ce privirea ei o devora pe a lui.
Taxiul se grăbea pe bulevardul pustiu dar parca nu destul de repede pentru ei doi. El ii frământa pulpele simţind cum ar vrea să o rupă în bucăţele mici, cât să o poată devora mai uşor.
Au măsurat în săruturi fiecare treaptă in timp ce urcau până ce uşa s-a deschis în garsoniera doar atât de mare cat sa incapa patul lui şi al frumoasei din vagonul 2. Hainele s-au evaporat, pur si simplu nu isi aveu rostul , din ei a rămas doar esenta ce făcea salteaua să vibreze ca membrana unei boxe de club.
Ea era exact aşa cum trebuia sa fie, atât de perfecta încât se simţea un hidos ce se pierdea in braţele de mozaic decolorat. Timpul lor s-a dilatat de parca numai pentru ei gatul clepsidrei se intindea elastic pana la grosimea unui fir de nisip.
Ştia ca doar un prost s-ar indragostii atunci de basorelieful frumoasei Ishtar, dar simtea asa o foame de izbavire.
Lumina vaga a ţigării se pierdea în încăpere. Probabil fumul îi dansa la fel de lasciv ca cel de dimineata doar ca acum nu-l mai vedea. Căuta bajbaind cu mana o scrumiera ascunsă intr-unul din sertarele noptierei. Azi ii expira contractul de închiriere.
- Ai adormit? a întrebato .
- Nu. De ce?
- Pentru că mi s-a părut firesc.
- La cât trebuie să pleci?
- De unde ştii că plec?
- Camera asta este prea goală pentru cineva care are de gând să rămână. Prietena ta te aşteaptă la noua adresa?
- Da. Am tren pe la 6. Tu ce ai să faci?
- Sunt o proastă şi o mincinoasă dar nu o mincinoasă proastă. Mă voi întoarce la el, mă va ierta şi mă va iubi, iar eu am să-l sarut conştiincioasă. Probabil că atunci când voi ajunge, cafeaua mea va fi deja rece dar el mi-o va încălzi tandru asa cum este el dupa fiecare cearta.
- De ce spui că eşti mincinoasă? Mie nu mi s-a părut.
- Am mintit putin ca sa par ceea ce vroia el sa iubeasca. Eu am norocul de a fi propriul meu Babel, altii trebuie sa isi gaseasca un Babel, al meu e deja pregatit. Tu care ai făcut filosofia poţi înţelege dar el nu poate şi de asta îl iubesc.
Poate ea s-a ridicat atunci când soarele de dimineaţă îi făcea curba soldului să fie şi mai fină. Poate s-a îmbrăcat, l-a sărutat şi ieşind pe uşă i-a spus un „La revedere. ” fals. Cu puţin înainte de a lăsa cheia în cuiul de la intrare şi sa traga după el uşa cu yală automată a privit salteaua pe care inca se mai odihnea amprenta unui singur corp.
Trenul îl aştepta în gară. Şi-a fumat ultima ţigară din pachet şi nu s-a mai dus să-şi cumpere altul. Ştia ca nu va găsi marca lui in orăşelul de provincie dar undeva, frumoasa din vagonul 2 şi o cafea ,care va fi rece până va sosi el, asteptau la o masa pe terasa apartamentului lor din oraselul de provincie.

Neamtul

Simţea privirile celor trei anchetatori măsurându-l din spatele becului atat de luminos incat parea crosetat din milioane de wati. Auzea şoşoteala lor într-o româna aproximativă, despre zid şi cum că nu putea fi trecut, stia ca romana nu era limba lor, ca vorbesc incet doar ca sa fie auziti mai cu sat. Si daca nu ar fi fost atat de obosit ar fi incercat sa inteleaga ceea ce i se intampla.
-Spunetzi vă rog felul cum dumneavoastră aţ ajuns aici. Rar vă rog cu lux de amănunte. M-aţi înţeles domnule......Anahoreziz? V-am pronuntat corect numele? - Aproximativ domule, e numele de familie al tatalui meu vitreg, el e grec, se pronunta Anahoresis si inseamna ceva doar ca nu mi-a spus niciodata ce. ... Cum să încep...Eu când am plecat de acasă mi-am lăsat viitorul amanet la un tip care mi-a găsit de muncă într-un restaurant in germania. Am lăsat baltă facultatea şi…jales, ori cum nu aş fi ajuns cu atâta carte decât profesor la şcoala din cine stie ce sat de degenerati de campie, unul de ala de se nasc numai plozi supradotaţi acolo. Eram vesel cand am plecat. Aş fi ajuns acolo in germanica, munceam ceva vreme pe nimic, până îmi plăteam drumul la nenea ala, apoi mă puneam pe picioare şi neamţ mă făceam.
Cel putin asa imi era socoteala cand m-am suit in masina ,pana ce o voce calda a anunţat la radio că a crescut suma care trebuia prezentată la granită, iar eu nu mă mai conformam. Când citea comunicatul, vocea, s-a încurcat puţin. Probabil spera ca mai toţi să scape din saracia asta.
Cei din maşină-şi numărau înebuniţi banii, îi auzeam răsuflând uşuraţi, eu număram a cincea oară, poate s-or fi înmulţit. Autocarul a lovit o groapă, ceilalţi au înjurato mulţumiţi că o vor abandona, eu nu am reuşit nici sa scot un „pas” macar.
Blestemata aia de groapă m-a făcut să-mi dau seama că nu am nimic de pierdut, că nu mai aveam de ce să renunt. Acu' era timpul meu...”Alea iacta est”.
“- Opreşte maşina sefu'!” am strigat şoferului.
“-Ce-ai mă? Cum să opresc aici? Te crezi cu taxiul ma?
- Opreşte că altfel ai dat de mama dracului si nu glumesc deloc! Am urlat aproape sarinu-mi ochii din cap de furie. Tiganul burtos ce fuma linistit pe fereastra deschisa s-a speriat asa de tare ca si-a scapat tigara. Probabil ca saracu om a crezut ca sunt turbat ori ceva.
- Traiţ-ar! Nu am voie să opresc la distanţa asta de graniţă că mă lasă băieţii pieton şi-mi dau o mamă de amendă mai usturatoare ca hemoroidu'.
-Opreşte ma că nu-mi ajung banii să trec. Ce masa'n'cur nu intelegi?
-Şi ce ai să faci gadjiule?
-Sar pârleazu! Ce pot face?”
-Repetaţi vă rog această ultimă…figură de ztil. l-au întrebat nedumeriţi anchetatorii straini.
-Care? „Sar pârleazu”? Însemnă forţez graniţa la mine de unde vin, din Cartierul de Est. Mă scuzaţi domnilor da' la ăştia ca mine câtă şcoală îl pui să facă tot mahalagii rămân.
Mi-a spus că sunt diliu tare, tiganul. Probabil eram, trebuia să trec un râu înot, să ma catar peste un zid despre care toata lumea glumea ca a fost facut de Al de Sus ca nici macar El sa nu il sara şi să fac toate astea în timp ce o hoardă de poliţişti mă hartuiesc de pe ambele maluri.
Am spus ca mă risc ,nu avea de ce să-l bata grija pe el. Aşa că a oprit nu înainte ca pe faţa lui tucuirie să apară câteva cute de supărare. S-a uitat la mine şi mi-a urat o bafta cat mai tiganeasca apoi s-a uitat la ceilalţi pasageri şi ducându-şi arătătorul la gură le-a şoptit: ”Mucles sacanaua. Da domni ?!!”
Tânărul tăcea, genele se trăgeau peste ochi iar răcoarea mirosin statut a biroului cu draperii trase îl lăsa indiferent. El vroia doar sa doarmă.
-Bun. Si după aceasta ?auzea vocea ce suna atat de infundata incat parcă ar fi parcurs o mie de kilometrii şi nu doar bratul distanta ce îl separa de anchetator.
-Când am pus piciorul pe asfalt am simţit ca o membrană care nu ma lasa sa cobor, cum să vă spun, un perete ca la celulele vii in documentarele de la televizor, daca mă înţelegeţi. Mâinile baiatului desenau unghiuri ascuţite încercând să-si construiasca decorul care l-ar fi facut mai usor de inteles.
Şoferul a demarat, în urma lui strada se zbătea cuprinsa de frisoane . Nici nu vă puteţi da seama ce repede mergea nebunul ăla. a zâmbit. După... ceva imi indica un drum de tară acoperit cu praf de talc. Am rupt o creangă dintr-un măr pădureţ de la marginea cărării şi o târam după mine să-mi şterg urmele. Încercam să văd arăturile coapte de blestemăţia aia de arşiţă de nu s-a oprit de o lună de zile si care trebuiau sa fie undeva la marginea drumului dar parcă erau ascunse după o perdea ce scârţâia în cântec de greiere. M-am întrebat, să ştiţi de ce nu străluceşte nici macar luna în acea noapte dar mă grăbeam prea tare pentru un răspuns si in plus...fara luna eram mai greu de zarit.
Drumul mi-sa lăţit până ce sa bifurcat la o cruce dintracelea pravoslavnice rusesti la intrarea “no man's landului”. un râset nervos. Am vrut să-l întreb pe cel de acolo în ce parte este Berlinul . Intelegeţi ?râsul a scăzut până ce a ajuns un zâmbet subţire, doar cât să aiba un contrast cu ochii stinsi de oboseala.
-Bun...şi...?lampa ascundea siluetele anchetatorilor. Ştia că erau plictisiţi iar el, un nou proces verbal de completat. Cunoşteau totul. Totdeauna ştiu totul şi nu-şi mai aveau rostul întrebările. Dar trebuie să-l asculte ca sa respecte o procedura.
-Continuam sa merg pe cărare, am ţinut partea spre care se închina crucea, oricum de acolo ,am judecat eu, toate drumurile duc în vest. Praful ala.... se depunea pe mine, se amesteca cu transpiraţia şi...faceam ca o crusta de jumate pământ jumate om sau .....ca un şarpe care a crescut prea mult pentru piele şi nu se mai încape .Vroiam ploaie să mă spele daca ma intelegeti, dar ştiam că asta m-ar fi făcut să înaintez şi mai greu. Acum ma scuzati ca trancanesc atat si mai ales cu atatea amanunte dar mi-e frica sa nu pierd ceva din poveste...adica...Eu vreau sa cred ca daca imi spun cat mai bine poveste cu atat ma veti intelege si pe mine....adica....inelegeti? - Da! Zigur. Cu cat mai multe detalii cu atat ancheta va fi mai gompleta! Stia ca nu e adevarat ce aude dar suna bine si avea nevoie de incurajari ca sa mai uite din oboseala si sa continue.
La marginea cărării, a rasarit de nicaieri o casa cu pereţi palizi ca o fantomă tuberculoasă. Vroiam sa-mi las ruxacul undeva aşa că am intrat. Mă aştepta un mârâit nehotărât şi strigatele lui speriate.
“-Ni strelia! Ni strelia!
-Ia ni streliu. Gavarit rumanschi?
-Da dar nu pria bine.
-Calm că nu trag bratiuha. Româna ta laso că rusa mea e mai proastă.”Era un emigrant ca şi mine, din Moldova cealaltă, era dintr-o familie de români de acolo asa cum eu sunt dintr-o familie de rusi lipoveni de dincoace de granita... adică din românia. Am intrat in vorba si......baiatul radea....am aflat ca în acte îl chiamă Alioşa şi neamurile îl strigă Alin în timp ce pe mine mă chiamă Alin şi bunicii ma alinta Alioşa. Dar ori si cum...adică...El în viaţă vroia să se facă Munchenez şi....avea un caine cu el. Nu ştia să citească ungureşte şi... câinele ăla care stătea la picioarele lui bătând ca un metronom din coada era un câine dezertor de la granicerii unguri. Cică îl găsise pe acolo.... şi l-a botezat Cerberachie. Îl ţinea pe lângă el să...să înceapă să se gudure când o simţii grăniceri şi el sa ştie atunci că trebuie să se ascundă. Baiatul zâmbea iarăşi simţindu-se penibil pentru poticneli, lumina de un milion de wati la întrebat la fel de neutră.
-După acezt episod?
-Mi-am lăsat ruxacul pe platforma de pământ ars şi cu toate că simţeam că mă coc în suc propriu, ceva în mine a vrut să aprind un foc din paginile revistei pe care o găsisem în microbuz, nu pot explica ce ma apucat... Doua scăpări de brichetă mi-au venit pe nesimţite şi m-am trezit când priveam flacăra alunecând de la verde la galben.
“-Ce faci mă? Tu tâmpit ieşti? m-a întrebat în timp ce bocancii lui transformau focul în praf de licurici. Afară ie o beznă de dă bufniţa cu faţa în stâlp iar ta aprinzi feştila de puneai foc la întreg combinatul sovietic? Nu poţi mai bine să faci siemn de lumini mare ca la Las Vegas? Măcar ştiam că vin repede şi ne iau. Bliati! Ibio matchi!
-Scuze...Nu se va repeta. Am încercat să-l calmez.
-Cald vor tine scuziele tali când ne bagă la beci. Daca vrei să faci prostie în continuare , atunci du-te singur că eu nu vriau să fiu prins pi prostia altuia, sunt diestul di prost pientru mine. Daca se mai riepetă cu mânile aistea ti omor! Panimaiş?
Alin a luat o pauza cat sa golească paharul cu apa pe care abia acum îl observa-se. Unul din cele sase braţe ale luminii s-a întins şi i-la umplut la loc.
Când s-a calmat am reînceput discuţia despre graniţă, trebuia sa il recastig de partea mea. Stătea tăcut şi-l mângâia pe Cerberachie îngânând cate ceva într-o româno-rusă aproximativă.
-Ce invormatzii detzineatzi la vremea aceea despre graniţă?
-Pai...este un râu şi apoi un fel de zid rămas de pe vremuri, dar care vremuri nu mai ştie nimeni, că paza este blindată, ca la poarta vestului. Reacţia lui Alioşa a fost hilară. Mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus: ”Pâna la urmă cat asfaltul de pe drum are omul viata ! Atacu braatiuha!”
N-u aşteptă ca eu să fiu de acord, înainta precum armata roşie, daca mă înţelegeţi. Am vrut sa-mi iau ruxacul dar nu ar fi avut nici un rost, pana la urma dincolo mă aşteptau teancuri de ţoale care să se aşeze ca pe om si nu doar pentru cei bogaţi ci şi pentru cei care n-au cu ce să se îmbrace, ca mine.
“-Ce faci tu cu craca aia?”m-a intrebat
“-Ne şterg urmele.
-Zgârcit tu ieşti! Nici urma nu laşi?
-Patrie ingrată nu vei avea oasele mele!
-Deşteaptă! A ta ieste?
-Scipio, un latin, am auzito la televizor.
-Crasiva! Da una deşteaptă a ta?
-Tara mamă te iubesc până la incest.
-Şi asta deşteaptă ieste dar prefer pe Scipio.” Căţelul scheuna întruna dezorientat uitându-se după nişte umbre ce se ascundeau după franjurile perdelei de bezna.
“-Ceva ciudat ieste?
-Ce? Nu as simţii nici războiul nuclear dacă ar începe, am praf şi-n gaura...unde nu intră soarele.
-Niet! Uite la ceru' asta di placaj, şi la praful ăsta caltos parca ie de la teatr...parcă ieste de acela de-l schimbă la spectacole...
-Recuzită?
-Da! Asta. Parca ieste praf artificial ca sa zâc aşa.
-Da! Ungurii s-au hotărât să ia înapoi pământul ardealului transformândul în praf şi s-au vorbit cu ruşi să trimită vanturi din stepă să sufle praful la ei în tară. Sigur!!! Putem sa facem un nou banc. Rusu, românu şi cainele ungurul mergeau prin purgatoriu...
-Niet. Nu purgatoriu! Acolo ajung cei cu bani. În iad intri când faci păcat grav! În purgatoriu ajung cei cu păcate mai puţin grave, adică exces. Aşa ceva îşi permit numai bogaţii să facă pientru că noi, ori ţinem post că nu avem ori dăm în cap şi lu’ mama ca să facem rost. Deci pe noi ori ne mănâncă raiul ori ne pupă soacra lui Ţcaraovski!” Aşa era el, filosof la ori ce! La ori ce. a repetat privind urma buzelor pe paharul cu apă. În spatele luminii vocile şoşoteau despre praful de recuzită şi capacul lăsat peste noaptea de catran topit. Româna aproximativa nu mai conta, doar oboseala.
-Bun. Bun. Râul când ajungeţi?
-Da. Râul...Cerberachie a tâşnit să-şi potolească stea. Eu şi Alioşa ne-am dezbrăcat ca nişte plozi la prima baie din an si am sarit.Era atât de rece apa încât părea făcuta din cuţite lichide, nu altceva. Am pus hainele în nişte saci de plastic, ca să nu ni le udăm şi dăi înot. Pe la jumătatea râului simţeam că până acolo mi-a fost! Picioare bocnă, mâini la fel, nu puteam să mă mişc, Întelegeţi? Lemn. Noroc de filosofia lui.
“-Haida mai nu mă face să te trag la mal. Asta nu-i rece! Să vezi ce reci sunt iernile la noi în maica Rusia!
-Parcă ziceai că eşti din Moldova?!
-Sunt! Dar pe noi ne trage un curent de când s-au înţeles ungurii cu ruşii să-şi ia ardealul înapoi.
Am râs! Probabil de asta am trecut. Nostim a fost că pe malul celălalt ne aştepta o barcă excelent întreţinută şi cu înmatriculare de România. A început să înjure bilingv pe barcagiu şi apoi pe javră. Câinele era singurul care ştia ungureşte mai mult de o înjurătură şi rămăse-se pe celălalt mal.
În lumina, hârsâitul plictisit de creion s-a oprit doar cât să fie înlocuit de bătaia cadenţată a radierei pe biroul de pal.
-A mai spus ceva notabil?
Pustiul zâmbea de parca somnul se împrăştia şi putea să vadă stelele. Exact aceleaşi ce străluceau în acea noapte pe cerul de la apus.
-Ştiţi! Noi în ţară avem o vorbă...cică iarba-i mai verde la vecinu-n curte. Chiar aşa era atunci. La bozgori era frumos şi acoperit de rouă. La bozgori. Ce ne-am mai amuzat de cuvântul ăsta. A rupt o creangă şi a târâto ca să nu lăsăm urme în nisipul de râu. Mi-se pare nostim ca am sărit “pârleazul” la “bozgori”.
Putea simţii uimirea celor din lumina.
-Bozgor înseamnă om fără ţară, apatrid. Când i-am explicat tovarasului meu moldovean a început să repete precum un ţânc de generală. Accentua fiecare silabă din cuvânt până ce a invatat sa le rosteasca ritmat ca bătăile de ceas. Într-un final ma întrebat ceea ce stiam ca vrrea să ma întrebe de mai mult timp.
“-Ţie dor de ţara'ţi va fi?
-Ca hoţului de puşcărie. De la distantă. Ori cel puţin aşa cred.
-Da...măcar ai avut ţară tu!
-De ce?
-Păi...ca să zic aşa...eu sunt prunc al Uniunii Sovietice. La noi inURSS era o vorba: Unu pientru mama, unu pientru tata si unu pientru tara. Eu sunt al treilea colpil la mine in familie...intelegi? Iar patria mea...”est kaput” cam de la vârsta de la care eu ştiu de mini. Adică ieu sunt bozgor şi odată ajuns acolo am să fiu neamţ care tot de rău ieste.”
-De ce este rău?
-Pai in limbia slavona, neamţ înseamnă străin de neam, limba incalsita, am auzit la televizor io.
În spatele luminii creionul ticăia insultat pe blatul de pal.
Băiatul ştia că trebuie să se tempereze, să câstige bunăvoinţa vârfului acela de grafit ce poate hotara pentru el.
“-De unde eşti din Moldova?l-am intrebat.
-Din Bălti!
-Si n-o să-ţi fie dor de gârlele de pe acolo?
-La noi au săcat bălţile ca să planteze cucuruz, aşa că ioc bălţi dacă nu plouă. Da şi când plouă. Amsterdam ne fasem. Nu altceva!
-Atunci vei fi cetaţean german de origine băltăreaţă!
-Nostim! Stai să ma gadil, lipovanule! Tu eşti din baltă.
-De fapt eu sunt din Galaţi, un oraş la graniţa cu voi, intr-o câmpie secetoasă iar cel mai apropiat luciu de apă este balta unde-şi aruncă un combinat siderurgic din oras cianurile. Am văzut delta în copilărie! Un pumn de nisip şi nişte canale mai mult secate. La noi in balti au pus floarea soarelui nu cucuruz.”
S-a oprit brusc, m-a privit şi apucându-mă de braţe m-a întrebat:
“-Mă! Da păretele unde-i?
-Care?
-Ala di pe graniţă. Care altu mă ţini pi mine acuma?
-Poate am trecut de el fără să ne dăm seama.
A zâmbit mistocareste.
-Ăsta bratiuha este lung cât lumea cujet ieu.
-Am auzit că-n Australia au ridicat un zid cât continentul ca să nu traca iepurii pe partea cealaltă că cică un iepure de asta scapat este mult mai deştept decât un cangur şi de isteţi şi iubăreţi s-ar înmulţii şi ar mânca toata iarba lasandui pe saracii canguri, cetateni bastinasi ai Autraliei, ar murii de foame din cauza imigrantilor
-Te simţi iepure bratiuha?
-Nu zaiţ pagadii!”
Am ras noi doar pana ce am văzut zidul ridicându-se în faţa noastră . Lângă el simţeam că are ochi ,cum să va spun...ochi ascunşi în ghemotoacele de sârmă ghimpată. Afurisitul ala de zid este pătat ca braţele unui bătrân şi nu este prea înalt dar....arata ca un halterofil de ala mic si indesat. Înţelegeţi?
Dincolo de lampă, creionul nu se mai sinchisea să noteze.
-Alioşa a scos o geacă de jeans veche şi mi-a făcut semn să-i ţin scara ca să o aşeze peste sârma. Cică era făcut în USA, Levi Straus, a luato taică-su mai de mult din Moscova, cica era cumaprat chiar de la un bisnitar din Piata Rosie . Ne-am ridicat unul pe celălalt şi ne-am pus cu fundurile pe jachetă uitându-ne ca niste dobitoace la Europa. Jucam la piatară-foaie-foarfece care să sară primul si sa fie cel ce pune prima data piciorul pe pamant vesti atunci când a apărut ungurul ala de Attila poliţistul .
“-Staţi ori trag! Aici Hungaria. Voi pe cine căutaţi?
-Stau hunule că nu plec. Europa o caut în neamu’ vostru. a mormăit Aliosa.Bratiuha. Eu zic ţie în ruseşte iar tu traduci pentru Attila ăsta. Spune-i că are trei posibilităţi: 1. Să-l las rece aici şi eu să-mi văd mai departe de drum.2. Să mă omoare că eu de întors in saracie nu mă întorc, ori 3. să facă o plimbare fluierând şi cu beregata întregă.”
Mi-a dat un ghionte ca să încep. Nu mi-e rusine! Mi-era frica de moarte acolo cocotat pe sarma. Am încercat sa fiu cât mai clar. Ungurul avea cam aceeaşi vârsta cu noi. Simteam tarsa lui aburind din spatele ţevii de automat, poate era ceva in felul cum respira ori...nu contează...ori cum nu a coborât arma .
“-Sari şi tu când ajung la trei?” M-a întrebat Alioşa hotarat cum numai un rus poate fi.
“-Mă dar daca murim?”
“-Dacă murim… ne ducem...cat vriei sa faci umbra pamantului?”
Dadea atata incredere Aliosa al meu. Apoi a început să numere. Mâna dreaptă a tanarului interogat ţinea un ciocan imaginar de durgher. A ridicat ciocanul imaginar şi a lovit cu convingere într-un piron invizibil făcându-l să răsune sec.
-Aveam ca un cui în cap şi cu fiecare cifră de care trecea ceva mi-l bătea mai adânc in cap, pâna ce la trei ieşise prin ceafă şi mă ţintuise de un perete înalt si invizibil ca de oglinzi ce se încropise în spatele meu. Ştiu că pare incredibil dar chiar am simţit pironul şi sticla rece. Pe cuvânt. tânarul gesticula abrupt aproape ridicându-se de pe scaun.
Silueta şi lumina se contopiseră de mult in ochii lui şi acum căuta ceva prietenos în camera capitonată cu melamină, să-şi agaţe privirea, dar totul era neted ca orice zidcapitonatcu melamina iar biroul era banal ca suma tuturor birourilor din lume.
-Asta e tot? L-a întrebat vocea incredibil de cunoscută într-o română perfectă.
-El a sărit....Stiţi? S-a întâlnit cu glonţul tras din frica de grănicer . Chiar in cap cred ca la nimerit. L-am auzit căzând greu ca o carcasă de abator, apoi au mai răsunat înfundat trei focuri. Zidul capatase un luciu grena în care aproape mă puteam distinge. Nu am mai putut rămâne! Am luato la fugă pe un câmp ţinându-mă de o parte. Nu cred să mă fi împuşcat, o fi fost un plumb rătăcit din Aliosa. Simţeam pământul framantandumi-se sub picioare...ca o spinare de taur dornic să ma arunce. Cred că am căzut pe vreo arătură. Nu sunt sigur..... dar atunci când m-am trezit eram întins undeva pe asfalt încercând să caut ca prostul o groapă in caldaram în timp ce o asistentă cu onduleuri roşcate încerca să-mi potrivească brema.
“-Ce s-a întâmplat? Am murit? Dar Alioşa? Celălalt? Ţin minte că am întrebato.
-Linişteşte-te Alioşa. Celalalt nu există. Mi-a răspuns într-o română curata , ca a dumneavoastră. Esti bine....de acum, pentru tine, nu mai exista griji.
Siluetele din spatele luminii tot mai plapande se contopisera de mult, Necunoscutul cu o forma comuna s-a ridicat şi a deschis perdelele. Ochii nu l-au mai durut. Lumina era calda, prea calda pentru lumea lui
-Deci...mă primiţi?
-Du-te şi te odihneşte fiule! De acum esti acolo unde trebuia sa jungi. Nu te mai chinuii.